Un rost pe lume

Anul acesta nu simt luna ianuarie ca pe un nou început. Din contră, simt că duc cu mine mai departe toată rugina anului trecut, toate eșecurile pe care le-am avut în viață (și care seamănă toate între ele, ca și cum ar izvorî unul din altul). Mă simt inutilă, pentru că nu pot să scriu.

Mă numesc Anca Goja și nu am mai scris povestiri de trei luni. Doar că aș da orice să nu scap de dependența de scris.

Am început să scriu povestiri în 2010. Am mai spus asta, eram într-o noapte, în pat, la mine în dormitor, și mi-a venit o idee. Un nucleu de poveste. Am scris povestirea chiar atunci, în pat, la lumina lămpii, și dintr-o dată m-am simțit alt om. Eram după un eșec sentimental, boleam, și faptul că am scris m-a făcut să sper că poate totuși nu sunt complet lipsită de valoare. Povestirea aceea a fost proastă, nu am publicat-o nicăieri, era plină de clișee, dar după ea au urmat altele, mai bune. Am devenit dependentă de scris și scrisul e viciul meu cel mai dulce.

Am mai trecut prin blocaje. Cel mai grav a fost în 2016, când am publicat a doua mea carte de povestiri, „Fabrica de fericire”. După ce am terminat de scris povestirile care urmau să fie cuprinse în carte, după ce volumul a început să prindă contur, m-am oprit. Nu am mai putut să scriu nimic. Publicarea cărții a trenat, tipărirea a fost amânată, iar eu în timpul ăsta nu făceam altceva decât să aștept. Știam că încheiasem o etapă, dar nu puteam să trec la următoarea. Eram undeva între două vagoane și mă chinuiam îngrozitor.

Nu știu dacă mă pot numi scriitoare. Știu că mai am multe de învățat într-ale scrisului. Dar pentru un scriitor, sau pentru cineva preocupat de scrisul ficțiunii, a suferi un blocaj este cel mai îngrozitor lucru care i se poate întâmpla. Te simți neputincios, inutil, fără niciun rost pe lume. Te întrebi dacă mai are rost să trăiești, dacă vei mai putea scrie vreodată o carte, dacă ai vreun motiv să te ridici dimineața din pat sau dacă ar trebui să rămâi acolo la infinit și să-ți plângi de milă. Te întrebi dacă ai avut vreodată măcar o fărâmă de talent, dacă nu cumva apropiații ți-au lăudat scrierile doar din milă, dacă nu consumi hârtia degeaba, dacă nu cumva ești un grafoman. Te întrebi

 cine ești și dacă nu cumva până acum ai avut o imagine falsă despre tine însăți.

Un șoc emoțional m-a făcut să încep să scriu și un altul m-a făcut să mă opresc. Stima de sine a avut o cădere liberă și am început să mă judec aspru. Citeam azi o postare pe blog a unei cunoștințe care a suferit de anxietate și care a studiat mult problema aceasta. O observație mi s-a potrivit: trebuie să avem compasiune față de noi înșine. Să ne autojudecăm cu blândețe și înțelegere. Astfel ne va scădea nivelul de stres. Și mi-am propus să urmez acest sfat. Să nu-mi mai spun nici în cele mai negre momente că sunt cea mai jalnică ființă de pe pământ. Să nu-mi mai spun că nu merit să trăiesc.

Întotdeauna aștept sărbătorile de iarnă cu nerăbdare și emoție. Sunt atee, dar bucuria sfârșitului de an vine din întâlnirile cu familia și prietenii, din ideea de generozitate și compasiune. După ce sărbătorile trec, urmează o perioadă cenușie, în care mă târăsc în întâmpinarea primăverii. Dacă nu îmi găsesc obiective precise, mă scufund în tristețe și miserupism.

Dar anul acesta am un obiectiv important. Pe 11 ianuarie, de la ora 17, în Podul Viilor 9 (Baia Mare, Centrul Vechi), eu și câțiva prieteni ai mei lansăm cea de a treia mea carte de povestiri, intitulată „360 de grade”. Mai bună decât a doua mea carte și mult mai bună decât prima, ceea ce pentru mine e îmbucurător. M-am străduit să evoluez și cred că am reușit, ceea ce nu înseamnă că nu mai am mult de îmvățat. Scrisul e ca o unealtă pe care cu cât o folosești mai mult, cu atât ai rezultate mai bune.

Acum sunt iar între vagoane. Sper ca, după ce voi lansa cartea și în Baia Mare (am lansat-o în luna decembrie la târgul de carte Gaudeamus, la standul Editurii Paralela 45), să pot să mă apuc iar de scris. Îmi voi face un program riguros în fiecare dimineață și mă voi autoprovoca folosind cuvinte sau imagini cheie. Voi proceda ca un profesionist, nu ca un amator care scrie doar atunci când inspirația îl trage de mânecă.

Și atunci voi ști că am un motiv să mă ridic din pat dimineața și să merg pe stradă cu capul sus, ca orice om care crede în sine însuși.