 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
În apartamentul de la etajul întâi
lângă ferestrele
căruia freamătă un vişin în rochie de mireasă
trăiesc două
vieţi. Una a mea, femeie singură cu o pisică,
împrumutându-ne
una celeilalte vicii şi pasiuni.
Ne petrecem zilele
privind cartierul
în care nu se
întâmplă niciodată nimic
.
Cealaltă viaţă e
a vecinilor mei.
Nu ne desparte decât
o coajă de ou.
Vecinii mei ascultă
seara muzică de petrecere
beau vin franţuzesc
din pahare de plastic
să-şi mai alunge
gândurile negre.
Vecinii mei ţipă
de bucurie când primesc daruri scumpe
de la tatăl care
îşi rupe spatele pe un şantier de departe.
Vecinii mei fac baie
o dată pe săptămână
şi dau cu
aspiratorul în fiecare sâmbătă.
Duminica stau la
ferestre şi ascultă atent slujba
de la biserica de
peste drum.
Atunci îşi fixează
pe feţe o expresie serioasă
şi ridică în aer
degetul arătător.
Vecinii mei se joacă
uneori cu mingea prin casă
în timp ce eu
încerc să adorm.
Fiecare are felul
lui de a ignora gratiile carcerei.
Azi mi-am trădat
ambele vieţi:
am spart fereastra
cu pumnul gol
&
am ieşit în lume.
Primăvara îşi
face de cap prin cartier
îşi ridică
poalele în cap bea peste măsură
vomită valuri
multicolore de flori parfumate
şi se bucură că
nu o vede nimeni.
Am mers tiptil să
nu o sperii să nu-i dau idei.
O vrabie grasă se
odihnea într-un vişin înflorit
Îşi savura
libertatea cu ostentaţie
Am întins spre ea
mâna plină de sânge
Dar pasărea nu s-a
mişcat.
N-a fost chip să
adulmec aerul plin de miresme
Masca mă proteja de
frumuseţea lumii
Prea multă
frumuseţe poate fi dureroasă se ştie
Nu toate sufletele
sunt suficient de mari cât să o încapă.
N-a fost chip să-mi
alint urechile în cântecul păsărilor
Maşini colorate
strident spălau strada cu un zgomot infernal
Ţipau ca din gură
de şarpe virusurile atinse de dezinfectant.
Când m-am întors
vrabia cea grasă era tot acolo
Agăţată de
creanga împodobită cu perle
Boala era carcera ei
Iar florile –
gratiile aurite de la ferestre.
Niciun comentariu: