De o vreme
îl tot vedeau prin piaţa agroalimentară. Călare pe bicicleta lui
ruginită, pe care fixase o plăcuţă cu mesajul „Just married”,
şi de care atârnau ciucuraşi de aţă colorată, clopoţei, pene
şi fâşii de hârtie creponată. Nu-i dădeai mai mult de 25 de
ani, era slăbuţ şi tuciuriu, iar caninul auriu îi strălucea de
sub buzele deschise într-un zâmbet care nu obosea niciodată.
 | |
| Ilustraţie de Diana Topan |
Venea în
piaţă la o vară de-a doua, care vindea buchete multicolore de
flori de grădină. Se gudura pe lângă ea şi obţinea, gratis, un
buchet pentru proaspăta lui soţie. Câte unul în fiecare zi. Ar fi
vrut să o ţină aşa cât mai mult, dar deja vară-sa strâmba din
nas, aşteptând plata. Frate, frate, dar brânza-i pe bani!
Se
cununaseră sâmbătă, după ce vineri fuseseră la starea civilă.
El tocmai se întorsese din Franţa, unde lucrase
în construcţii, cărând cu spatele bolţari şi saci de ciment
câte douăsprezece ore pe zi. Dar făcuse ceva bani, cu care voia să
îşi înceapă viaţa de familie. Miranda, cu zece ani mai tânără
ca el, îl aşteptase. Iar el acum voia să-i ofere tot ce-i mai bun.
Pentru început, o „lună de miere”, care să dureze o săptămână,
şi în care să îşi şoptească dulcegării şi să facă
prostioare. Nu reuşise să o convingă pe maică-sa, care îşi
obliga nora să ajute la gătit şi la îngrijitul puradeilor. Zicea
că luna de miere e o prostie inventată pentru leneşi şi că ea nu
şi-a adus în casă o puturoasă. Dar el ţinea mult la obiceiul
ăsta, visase la luna de miere în timp ce transpira sub soarele
torid pe şantier. Cam
peste o săptămână urma să înceapă să o înveţe pe Miranda
cum se aleg nuielele bune şi cum se împletesc, ca să iasă
coşurile frumoase şi rezistente. De adus, le aducea el, cu
bicicleta, din pădurea de la marginea oraşului; se pricepea la
strânsul nuielelor, făcea
asta de mic. Apoi aveau să vândă
coşurile în piaţă. Unul mare şi frumos urma să îl păstreze
pentru vară-sa. „Voi n-aveţi un pat ca lumea în casă şi tu îi
aduci flori”, îl certase maică-sa imediat după nuntă, şi avea
dreptate. I-ar fi cumpărat nevestei cel mai mare şi cel mai moale
pat,
dar nu avea cu ce să-l transporte, or cei de la magazin îi
spuseseră clar că ei nu-şi trimit camioneta în zona aia dubioasă,
cu străzi neasfaltate, cocioabe improvizate şi o grămadă de câini
vagabonzi. Aşa că deocamdată se mulţumeau cu ce aveau.
Şi nimic
nu valora cât momentul acela când Miranda, auzind clopoţeii, ieşea
în prag, toată numai un zâmbet, şi el, cu dintele sclipindu-i în
soare, cobora de pe bicicletă, îi întindea buchetul şi o strângea
în braţe. Iar ea se lăsa puţin pe spate, şi el se apleca peste
ea şi o săruta cu un ţocăit, cum văzuse într-o reclamă la
televizorul a cărui antenă parabolică strălucea, albă, pe
peretele cocioabei.
Niciun comentariu: