Fabrica de fericire

miercuri, 18 octombrie 2017

Miracolul unei seri cu STING
octombrie 18, 20170 Comments

Nu sunt genul care să urmărească febril programul concertelor marilor staruri rock şi care să se deplaseze sute de kilometri doar pentru a fi alături de muzicienii preferaţi. Îmi place să gust muzica în intimitatea casei mele, ascultând CD-uri sau, cel mai adesea, apelând la tot mai vasta ofertă de pe YouTube. Şi totuşi, când am aflat că STING vine la Cluj, mi s-a părut imposibil să ratez un asemenea concert. În ciuda preţului pipărat al biletului, în ciuda distanţei, în ciuda aglomeraţiei.

Concertul era programat pentru data de 17 octombrie 2017, de la ora 20. Am ajuns printre primii, graţie unui taximetrist vorbăreţ, amuzant şi bun şofer. Deşi mă aflam pentru prima oară în Sala polivalentă, m-am descurcat uşor, căci am găsit câţiva oameni simpatici care m-au sfătuit cu privire la sectorul în care trebuia să ajung, la felul în care se cumpărau băuturile şi la amplasarea toaletelor. În sala unde urma să aibă loc concertul mi s-a părut că mirosea a mâncare, şi m-am amuzat gândindu-mă la meniul pe care l-o fi gătit bucătarul pentru STING şi echipa lui. Încet, încet, sala, care are o capacitate de 10.000 de locuri, s-a umplut. Din păcate, oamenii au continuat să sosească şi mult după ce concertul începuse.

Surprinzător, STING, pe numele său real Gordon Sumner, a apărut pe scenă chiar la ora 20 şi a cântat o piesă în duet cu Joe Sumner. Apoi a spus, în engleză: „Acum vă las în compania fiului meu, care s-ar părea că ştie româneşte”. Iar Joe a replicat în limba română: „Tatăl meu crede că ştiu vorbi româneşte. Este nebun?!” Joe Sumner, care cântă bine, deşi nu are aceeaşi amprentă aparte a vocii ca tatăl lui, şi-a încheiat recitalul cu o melodie pe care de obicei le-o cântă copiilor lui.
Când STING a intrat din nou în scenă, nimeni nu i-ar fi dat cei 66 de ani pe care îi arată buletinul lui. Evident preocupat şi de sănătatea şi forma fizică, nu doar de cea a vocii, cântăreţul s-a dovedit plin de energie şi un bun showman, mereu dispus să se joace cu sunetele pentru a antrena sala într-un dialog muzical. Dacă la primele piese cântate cu greu ai fi descoperit diferenţe faţă de variantele înregistrate ale melodiilor, odată cu încălzirea trupei improvizaţiile au fost tot mai dese. Vârsta nu i-a afectat vocea lui STING, care a dovedit că îşi controlează corzile vocale impecabil, iar muzicienii din spatele lui sunt şi ei de mare clasă. Pe lângă instrumentele clasice ale rock-ului – chitară, chitară bass, baterie, percuţie – de mare efect a fost acordeonul, ale cărui intervenţii la anumite piese au creat o atmosferă aparte. Din live band fac parte Dominic Miller, chitarist - unul dintre cei mai vechi colegi de scenă ai artistului, Josh Freese (tobe) şi Rufus Miller (chitară), alături de Joe Sumner ca invitat special şi de acordeonistul Percy Cardona (The Last Bandoleros).

Turneul a început în America de Nord în februarie, şi a parcurs mai mult de 50 de oraşe din Europa, America Centrala şi de Sud şi Asia. „E prima noastră noapte aici, la Cluj. Ne pare rău că am ajuns atât de târziu. E ultimul concert din turneu. We saved Cluj for last!”, le-a spus STING fanilor români, care i-au răspuns cu multă căldură. De altfel, spectatorii s-au purtat foarte bine, au fost plini de energie şi s-au bucurat la primele acorduri ale fiecărui hit, cântând şi aplaudând. Din păcate, nu scăpăm de dependenţa de tehnologie nici măcar în cele mai frumoase momente ale vieţii: zeci de telefoane filmau în fiecare moment al concertului, iar la „Englishman în New York” probabil au fost sute de luminiţe albastre deasupra capetelor spectatorilor.
„If I Ever Lose My Faith în You”, „Spirits in the Material World”, „Every Little Thing She Does is Magic”, „Mad About You”, „Fields of Gold”, „Shape of My Heart”, „She's Too Good For Me”, “Message in the Bottle”, “So Lonely”, “Desert Rose”, “Roxanne” eu fost alte piese care s-au auzit pe scena Sălii Polivalente, după cum se vede STING având grijă să cânte atât melodii din repertoriul The Police, cât şi succese mai noi. Nu au lipsit, de asemenea, cântecele de pe cel mai nou album, „57th&9th”. Concertul s-a încheiat cu două bisuri, ultimele piese fiind „Every Breath You Take” şi „Fragile”.
„Voi aţi făcut această seară specială!”, le-a spus STING celor din public, promiţându-le: „Ne vom revedea!” De abia aştept.

Read more

joi, 12 octombrie 2017

Întârziatul
octombrie 12, 20170 Comments

Am crezut întotdeauna că punctualitatea stă la baza civilizaţiei. De asta am şi divorţat de Sebi, el nu era niciodată punctual. Din cei şapte ani cât am fost căsătoriţi, jumătate mi i-am petrecut aşteptându-l.
Mi-am dat seama că nu e nicio speranţă să se îndrepte când a întârziat la nunta noastră. Stăteam în pragul bisericii, cu buclele pline de fixativ, duhnind a parfum scump şi încercând să nu-mi deranjez straturile de voal suprapuse ale rochiei, şi îl aşteptam. Rudele mă tot întrebau dacă nunta se mai ţine, mama avea lacrimi în ochi, iar eu învăţam ce înseamnă ura. Într-un final a apărut, m-a luat de braţ şi mi-a şoptit la ureche: „Ţi-am zis că şireturile alea nu se potriveau, a trebuit să umblu prin tot oraşul după unele ca lumea.” Iar eu îmi spuneam că primul lucru pe care îl voi fi făcut după ce mă voi fi văzut căsătorită era să-l spânzur cu şireturile alea nenorocite.
Foto: Diana Topan
Acum întârzie la propria înmormântare. Au scris în ziar că s-ar putea să fi fost ucis. Nevastă-sa e principalul suspect. N-o pot acuza: dacă a lăsat-o să-l aştepte în pat, fierbinte şi umedă, în timp ce el îşi analiza nuanţa smalţului dinţilor în oglindă, îşi tăia părul din nas cu forfecuţa de unghii şi îşi scotea punctele negre de pe piept, înseamnă că a avut toate motivele să-i vină de petrecanie. Dacă n-aş şti că nu mă suportă, m-aş duce chiar acum la ea şi i-aş spune: „Draga mea, nu-ţi face probleme, nici nu ştii câţi oameni îţi mulţumesc în gând în momentul ăsta.” Ea ar începe să plângă, eu mi-aş aminti de vremurile când eram îndrăgostiţi şi mi-ar da şi mie lacrimile, şi aşa ne-ar mai trece şi nouă timpul.
Uite, în sfârşit aduc sicriul. E închis. Mai bine aşa, prefer să nu-i mai văd moaca; nici în tinereţe nu era frumos, darmite acum, bătrân şi mort pe deasupra. Mă strecor printre oamenii din capelă, până când ajung aproape de sicriu. Îl prind de braţ pe cel mai bun prieten al lui Sebi, Flo, şi îl întreb ce s-a întâmplat. Îşi lipeşte buzele de urechea mea şi îmi spune: „Când am vrut să aducem sicriul de la apartament la capelă, am scăpat copârşeul pe scări. S-a deschis, şi Sebi s-a rostogolit pe scări până jos. Cusătura de la burtă, ştii, cea de la autopsie, i s-a desfăcut. Maţele, ficatul şi rinichii i s-au împrăştiat în scara blocului. Toate ca toate, dar mirosul era insuportabil. Până i-am strâns organele şi i le-am băgat înapoi, a durat ceva. Apoi cineva a trebuit să-l coasă la loc. Nevastă-sa nu a vrut, aşa că a căzut măgăreaţa pe mine. Eu nu ştiu coase decât în cruciuliţă. Aşa că a mai trecut un ceas. Nu e el de vină, săracul. Aşa a fost să fie.”
Read more

luni, 9 octombrie 2017

Alexei Nabioulin (Rusia): „Mă simt român aici”
octombrie 09, 20170 Comments

Alexei Nabioulin a ajuns în Baia Mare ca un dar pentru băimăreni venit din partea Primăriei Satu Mare, a Consiliului Local Satu Mare şi a Filarmonicii „Dinu Lipatti” din acelaşi oraş. Este un pianist din şcoala rusă, de talie mondială, şi faptul că a cântat luni, 9 octombrie, pe scena Colegiului de Arte din Baia Mare este un mare noroc pentru melomanii băimăreni. Prof. Adrian Roman mi-a mijlocit un dialog cu Alexei Nabioulin şi am fost foarte surprinsă să aflu că vorbeşte româneşte. Şi vorbeşte foarte bine, în vreme ce eu nu sunt în stare să leg două cuvinte în limba rusă, deşi am studiat-o câţiva ani la şcoală. Limba română vorbită de Alexei Nabioulin are un parfum special, pe care am ţinut să îl păstrez în dialogul care urmează. Ceea ce am reţinut eu din schimbul nostru de replici a fost că succesul, cel puţin în lumea artelor, se câştigă greu, iar talentul nu este nici pe departe suficient. Oricât ar părea de învechită această concepţie, munca, exerciţiul de fiecare zi sunt indispensabile reuşitei. Nu ştiu cum arată Alexei Nabioulin când vorbeşte ruseşte, dar când vorbeşte româneşte ochii îi zâmbesc şi toată faţa îi luminează.




De unde sunteţi?
Sunt de la Moscova.
Cum aţi ajuns să ştiţi româneşte?
Pas cu pas. Încetul cu încetul, când vin aici mă străduiesc să învăţ câteva cuvinte, câteva reguli. Vorbesc cum vorbesc.
Aţi învăţat limba venind în România să cântaţi.
Da, da.
Şi de cât timp faceţi lucrul acesta?
Anul acesta prăznuiesc o decenie. Prima dată am fost în Botoşani acum 10 ani. Şi astăzi eu sunt pentru prima dată aici, în Baia Mare.
Aţi apucat să vizitaţi puţin oraşul?
Nu, din păcate nu. Numai liceul.
Şi plecaţi imediat după concert?
Da, plec imediat, pentru că mâine este concertul din Satu Mare.
Cunoaşteţi muzica românească, sunteţi familiarizat cu ea?
Da, am cântat deja un pic de Enescu, Suita pentru pian, dar ştiu ceva şi despre arta orchestrală a lui, despre lucrările pentru vioară.
Ascultaţi şi alte genuri de muzică, rock, pop, jazz?
Prefer muzica tradiţională şi dacă ascult pop, atunci prefer pop-ul clasic, ca Abba sau Queen. Ceva foarte tradiţional.
Aţi ascultat folclor românesc vreodată?
Da, de fiecare dată privesc la TV, la Etno şi Hora. Iubesc foarte mult.
Dumneavoastră sunteţi doar interpret, sau şi cadru didactic?
Sunt profesor la Conservatorul din Moscova şi predau deja de 6 ani.
Şi cum vă înţelegeţi cu studenţii?
Nădăjduiesc că sunt bun profesor, care nu îi presează pe studenţii săi.
Sunteţi un profesor de treabă.
Da, pentru că nu doresc să îi forţez pe alţii, dacă au bunăvoinţă mă bucur, dacă nu au dorinţa să studieze nu cred că trebuie să-i presez.

Care credeţi că este cheia succesului pentru un muzician?
În primul rând este munca, munca grea, munca de fiecare zi şi un pic de fortuna.
Cât repetaţi în fiecare zi?
4 ore este minimul pentru fiecare muzician. Eu aşa cred.
Şi de la ce vârstă aţi început?
De la vârsta de 5 ani, cu mama mea.
Mama dumneavoastră este profesoară de muzică?
Era profesoara de muzică din liceul pedagogic. Şi ea a început să studieze cu mine.
Un gând despre România?
Mă simt cam român aici.
Mulţumesc foarte frumos şi vă urez mult succes.


Read more
La Cluj, în căutarea scriitorilor şi cărţilor. Festivalul Internaţional de Carte „Transilvania” în cuvinte şi imagini
octombrie 09, 20170 Comments



În fiecare toamnă, de cinci ani încoace, are loc la Cluj Festivalul Internaţional de Carte „Transilvania”, care are invitaţi din România şi străinătate, dar care atrage şi simpli iubitori ai cărţii din tot Ardealul. Anul acesta am participat la ultimele două zile ale festivalului, cu gândul de a „prinde” în primul rând întâlnirea cu filosoful şi scriitorul Mihai Şora, şi pe lângă asta, ce o mai fi să fie. Şi au fost destule.



Transport gratuit pentru cititori

Primul lucru care m-a impresionat a fost faptul că sâmbătă şi duminică (7 şi 8 octombrie), adică în ultimele două zile de festival (care începuse pe 3 octombrie), transportul în comun în municipiul Cluj-Napoca a fost gratuit pentru cei care citeau o carte. Decizia a aparţinut Primăriei şi Consiliului Local, care au ales, astfel, să sprijine FICT şi să stimuleze apetitul pentru lectură al clujenilor. Ce e drept, în autobuzul pe care l-am luat din Mărăşti pentru a ajunge în centru am fost singura care citea şi mă aşteptam să vină vreun controlor mai berbec să mă ia la întrebări, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Mi-ar plăcea să trăiesc clipa când o astfel de iniţiativă va fi luată şi în Baia Mare.😊

Băimăreni la târgul de carte

FICT 2017 s-a desfăşurat în cea mai mare parte în Piaţa Unirii, unde au fost instalate trei corturi mari. Unul, denumit Lounge FICT, mobilat cu tabureţi şi canapele comode, a fost locul de întâlnire a publicului cu invitaţii, aici au fost organizate lansările de carte, de film, concertul de final, recitalurile de poezie şi discuţiile. Aici primeai, dacă doreai, o cafea gratuită, servită de voluntarii festivalului. Celelalte două corturi erau destinate târgului de carte, unde editurile îşi prezentau oferta. M-am bucurat să găsesc băimăreni, printre care reprezentanţi ai Editurii Ethnologica, ai Muzeului Judeţean de Artă „Centrul Artistic Baia Mare”, ai Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie, ai Editurii Proema ş.a.
De asemenea, un stand a fost rezervat prezentării şi vânzării cărţii „În umbra lui Shakespeare (Roman istoric din Transilvania)”, de Walter Ubelhart, apărută la Editura Maestro Tip şi premiată de curând la concursul Cărţile Anului organizat de Asociaţia Scriitorilor din Baia Mare.
FICT 2017 a început, conform tradiţiei, cu Marşul Lecturii, eveniment desfăşurat în centrul municipiului, la care participă cititori care poartă în mâini câte o carte, iar la final citesc un fragment. Un alt eveniment din debutul FICT şi care merită semnalat este darul de carte pe care organizatorii îl fac clujenilor, anul acesta 3.000 de cărţi fiind oferite gratuit.
FICT este organizat de Asociaţia Culturală Eikon, cu sprijinul Primriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca, în cadrul unui proiect cultural finanţat de Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale. Mai mulţi sponsori contribuie, de asemenea, la buna desfăşurare a evenimentului. Directorul FICT este editorul şi poetul Vasile George Dâncu, dar el nu s-ar descurca dacă nu ar avea în preajmă o echipă de profesionişti şi una de tineri voluntari.

Premii şi pufuleţi

Pentru că nu am mers la Cluj decât sâmbătă, am ratat multe întâlniri frumoase cu scriitori buni. De exemplu, întâlnirea cu Adonis, cel mai important poet contemporan din lumea arabă. Primul eveniment la care am participat a fost decernarea premiilor festivalului, al cărei leitmotiv au fost pufuleţii. Vasile George Dâncu a spus, în deschidere, că piaţa de carte din România este estimată la circa 60 de milioane de euro, la fel ca piaţa de pufuleţi. 😟 „Sperăm ca, prin acest festival, să creştem piaţa de carte din România”, a completat el. La gala de premiere a fost prezent şi primarul Emil Boc, om politic şi de administraţie despre activitatea controversată a căruia nu am de gând să comentez, însă trebuie să precizez că discursul său a fost scurt şi s-a referit strict la cărţi şi la literatură. Au lipsit, aşadar, afirmaţiile menite să scoată în evidenţă propriile merite şi calităţi, aşa cum noi, alegătorii, suntem obişnuiţi să ascultăm.
Premianţii FICT 2017
Iată premiile:

Premiul „Trofeul voluntarului”, pentru participarea la toate ediţiile festivalului - Sorin Dan Săndulescu;
Premiul „Biblioteci deschise”, pentru activităţi în slujba cărţii – Teodor Ardelean (directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” Baia Mare);
Premiul „Cultura – mod de viaţă”, pentru proiectele de management cultural – Daniel Săuca (directorul Centrului Judeţean pentru Cultură Sălaj, directorul revistei Caiete Silvane);
Premiul „Alexandru Căprariu (fondatorul Editurii Dacia) - Oameni în slujba cărţii” – Ioan Vlas (91 de ani) – pentru activitatea sa de librar al Clujului;
Diploma acordată lui Teodor Ardelean şi trofeul festivalului

Premiul „Arta în slujba cărţii”, pentru picturile sale inspirate de lumea cărţilor – Dan Crecan (Alba Iulia);
Lucrare de Dan Crecan
Premiul „Scena literaturii”, pentru „Jurnalul” său apărut la Editura Humanitas – Oana Pellea;
(„Este, cred, primul premiu din viaţa mea absolut nemeritat. Au fost doar nişte gânduri şi trăiri ale mele, care au luat forma unei cărţi.”)
Premiul „Cartea jurnalistului”, pentru volumele despre saşii din Transilvania – Ruxandra Hurezean;
Premiul „Romanul românesc în mileniul III” – Radu Ţuculescu, pentru „Măcelăria Kennedy”;
(Radu Ţuculescu a povestit că el călătoreşte mult în străinătate şi că oameni nu prea vede în autocar, dar sunt multe pachete cu brânză de burduf, varză murată şi saci cu pufuleţi. El şi-a exprimat speranţa că în sacoşe, ascunse, se află şi pachete cu cărţi. 😏)
Premiul „Lectura fără frontiere”, pentru cărţile sale de istorie şi critică literară – Irina Petraş;
Premiul „Cetăţean de onoare al culturii române”, pentru cercetările sale privind istoria românilor din Ungaria – Maria Bereny (Ungaria);
Premiul „Cultura română fără frontiere” – Grigore Arbore (istoric de artă şi poet din Veneţia, Italia);
Premiul „Un veac de dăruire”, pentru întreaga sa operă – Mihai Şora;
Filosoful Mihai Şora
(„Sunt copleşit. Am fost luat prin surprindere. Nu ştiu dacă îl merit, dar îl primesc.” 😊 )
Premiul „Literatura fără frontiere”, pentru traducere – Petr Borkovec (Republica Cehă);
Premiul „Literatura fără frontiere”, pentru romanele sale thriller, apărute la Editura Crime Scene Press – Sandrone Dazieri (Italia);
Premiul „Viaţa ca un poem”, pentru întreaga operă poetică – Alice Notley (SUA);
Premiul de Excelenţă pentru susţinerea constantă a festivalului – Dinu Flămând (directorul de onoare al FICT);
Poetul Dinu Flămând, directorul de onoare al festivalului
Marele Premiu al FICT 2017 – poetul Adonis, pentru opera sa de rang mondial.

Radu Ţuculescu, ochiul din mijlocul unei lumi fabuloase

Prozatorul Radu Ţuculescu şi-a lansat la FICT 2017 cel mai recent roman, „Măcelăria Kennedy” (Editura Polirom), despre care a vorbit criticul literar Victor Cubleşan. Actriţa Elena Ivanca, de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca, a citit fragmente din carte, iar saxofonistul Gheorghe Pardău a susţinut două scurte momente muzicale. Radu Ţuculescu a mărturisit că aceasta este singura carte în care îşi iubeşte toate personajele, care, de altfel, nu sunt neapărat inventate, ci se bazează pe notiţe pe care autorul şi le-a făcut de-a lungul vremii, când lucra la radio. Nici măcar măcelăria Kennedy nu e inventată, ci a găsit-o în anii '90 undeva în Transilvania. Lumea e fabuloasă, dar îţi trebuie ochi de prozator să vezi asta 😉.
Prozatorul Radu Ţuculescu
Victor Cubleşan l-a caracterizat pe Radu Ţuculescu drept „un optzecist mai atipic decât sunt optzeciştii atipici”. Romanul povesteşte despre viitoarea deschidere a acestei măcelării într-un orăşel de provincie, despre un eveniment cultural şi o eclipsă care urmează să aibă loc. Cartea aduce în prim-plan „imaginea orăşelului de provincie românesc, dar fiecare personaj este ciudat şi hilar şi fiecare întâmplare este inedită şi stranie”, constituind „o lume extrem de vie”. „Este, poate, cel mai bun roman al anului de până acum, pur şi simplu din punctul de vedere al plăcerii lecturii”, a mai spus Cubleşan.

Oana Pellea: „Poţi fi un actor slăbuţ şi să iei Oscarul cu un montaj bun.”

Oana Pellea, invitată de onoare a FICT, a apărut în faţa publicului - extrem de numeros – alături de prietena ei Anca Măniuţiu, critic de teatru, cadru didactic la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş-Bolyai”, care a fost moderatoarea întâlnirii. Pretextul acesteia a fost „Jurnalul 2003 – 2009” al Oanei Pellea, apărut la Editura Humanitas (ediţia a II-a, 2016). Actriţa a răspuns întrebărilor moderatoarei şi apoi ale publicului.
Oana Pellea şi Anca Măniuţiu
„Întâmplător, gândurile mele au intrat în paginile unei cărţi. Pur şi simplu, am început să scriu, doar că scriu de mai mult timp, scriu de când sunt mică. Tata spunea că ar trebui să mă fac scriitoare. L-am trimis (Jurnalul, n.r.) la insistenţele Ioanei Pârvulescu (cea care semnează şi prefaţa, n.r.) şi nu l-am recitit până în urmă cu un an.”
Anca Măniuţiu a atras atenţia asupra câtorva leitmotive ale cărţii, printre care verticalitatea, dar şi curăţenia credinţei – „foarte puţini dintre noi mai suntem candizi azi în raport cu credinţa”. „Cel mai mare compliment pe care mi l-a făcut cineva a venit din partea unui domn care mi-a scris că mama dumnealui era pe moarte. Şi ea i-a spus: „Du-te în bibliotecă şi ia cartea Oanei Pellea şi citeşte la pagina 118.” E atât de impresionant! Pentru asta a meritat să apară cărticica asta”, a spus acriţa. Cineva din public a întrebat-o dacă e mai greu să faci teatru sau film: „Probabil că teatru, pentru că e viu. În cazul filmului, depinzi de o foarfecă. Poţi fi un actor slăbuţ şi să iei Oscarul cu un montaj bun.”

Mihai Şora, înţeleptul candid

Mihai Şora a venit la Cluj împreună cu soţia sa, Luiza Şora, pentru a lansa filmul realizat de aceasta şi care îl are ca personaj principal, „În căutarea muntelui vrăjit”. Vasile George Dâncu l-a prezentat pe Mihai Şora drept „ultimul mohican al generaţiei interbelice, mai în vârstă decât Unirea”, iar prozatorul Vasile Gogea, care a citit un text despre Şora, l-a numit „decanul filosofilor din întreaga lume în acest moment”.
Poetul Ion Mureşan şi Mihai Şora
Luiza Şora a arătat că opera soţului său nu se află în circulaţie în acest moment, astfel că fiinţa acestuia nu poate fi cunoscută în rotunditatea ei, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ea îl filmează de mai bine de 10 ani, cam tot timpul, cu o “săpunieră. Mihai Şora este mereu întrebat despre prietenii lui – Cioran, Eliade, Ionesco, Brâncuşi – dar foarte rar despre sine, motiv pentru care Luiza Şora a simţit nevoia să realizeze aceste filme, care nu sunt nici documentare în sensul strict al cuvântului, nici ficţiuni. „Ludicul este latura cea mai pregnantă în spaţiul privat al lui Mihai Şora. Jocul există şi în cărţile lui. Dacă îl citeşti în cheie ludică, poţi să vezi în cărţile lui o filosofie a bucuriei şi a speranţei. Tot filmul este un pivot în jurul acestei bucurii a regăsirii copilăriei”, a precizat Luiza Şora. În film, Mihai Şora se joacă cu Ana Maria, o fetiţă isteaţă şi dezgheţată, nepoata unor prieteni, se lasă pieptănat, se lasă certat şi provocat, iar cadrele acestea pline de un umor candid se împletesc în cele în care filosoful iese la suprafaţă, vorbind despre exactitate, despre copilărie, despre paradisul acesteia şi despre credinţă. Poetul Ion Mureşan, prieten cu filosoful, a spus, după vizionare: „E un film absolut copleşitor. Eu îl cunosc pe Mihai Şora din cărţi şi din rarele noastre întâlniri, dar aici e o viziune completă, o developare a copilăriei. El spune: copilăria şi paradisul sunt reale. Asta numai un poet putea s-o spună. Viziunile noastre sunt la fel de reale ca orice lucru din jurul nostru.”
Mihai Şora, primind premiul "Un veac de dăruire"
A urmat o lungă sesiune de întrebări din partea publicului şi răspunsuri. Întrebat cum a făcut să ajungă la 100 de ani, Mihai Şora a spus că nu cunoaşte răspunsul, dar că toţi bunicii lui au trăit în jur de 100 de ani, mai puţin bunicul matern. El a mărturisit că are o capacitate de a citi foarte repede, dar că nu crede că lectura i-a prelungit viaţa. „Iubirea în formele ei cele mai diverse trebuie să ne acompanieze viaţa de la început până la sfârşit. Există în fiecare viaţă atâta lumină câtă capacitate de a iubi există”, a mai spus filosoful. El a fost întrebat dacă adevărul este cel mai important lucru din lume. „Sigur că sunt foarte multe lucruri importante. E greu de stabilit o ierarhie. Dar faptul că adevărul aparţine lucrurilor celor mai importante din lume e o certitudine. Un lucru la fel de important e iubirea, de exemplu. Tot ce e lumină, tot ce are semnul pozitivităţii este important.” Apoi, Mihai Şora a fost întrebat ce îi place şi ce nu îi place la România: „Îmi place ideea de România. Îmi plac românii corecţi şi oneşti şi nu îmi plac cei necinstiţi. Îmi plac toţi românii deştepi şi modeşti şi nu-mi plac cei care se fălesc şi se bat cu pumnii în piept.” În final, Mihai Şora le-a mulţumit celor prezenţi, în majoritatea lor tineri, şi a declarat că simte că face parte şi el din generaţia tânără.😊

Transilvania din cuvinte”, o carte dedicată Centenarului Marii Uniri

Ultima zi a FICT 2017 a coincis cu prima zi a FestLit – Festivalul Naţional de Literatură, ajuns la ediţia a 4-a şi organizat de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România (preşedintă, Irina Petraş). În acest context, Irina Petraş şi-a lansat antologia „Transilvania din cuvinte”, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, care cuprinde texte ale unor scriitori din toată ţara despre Transilvania. „Am vrut neapărat să scot cartea anul ăsta, ca lumea, văzând cât e de frumoasă, să vrea să mai scrie, iar la anul să scot o ediţie de lux aniversară”, a spus Irina Petraş despre cartea dedicată Centenarului Marii Uniri.
Irina Petraş şi Vasile George Dâncu
Răspunzând întrebărilor lui Vasile George Dâncu, Irina Petraş a spus că nici nu se făleşte, nici nu se ruşinează de faptul de a fi româncă, însă scrisul în limba română este un act de patriotism, inclusiv pentru motivul că, deşi probabil româna nu va fi niciodată o limbă de circulaţie internaţională, în ea se pot spune multe lucruri profunde. Asta nu înseamnă, desigur, că nu ar fi bine să învăţăm limbi străine.














Read more

joi, 5 octombrie 2017

De Ziua Educaţiei, scriitori în mijlocul liceenilor
octombrie 05, 20170 Comments

Ziua Educaţiei a fost celebrată joi, 5 octombrie, la Colegiul Naţional "Vasile Lucaciu" din Baia Mare printr-o întâlnire între elevi şi doi autori recent premiaţi de Institutul Cultural Român, pentru cărţile despre presa literară din exil şi Vintilă Horia. Este vorba despre Mihaela ALBU, fost visiting professor la Columbia University, redactor-şef la Lumină Lină/ Gracious Light, Revista de spiritualitate şi cultură romȃnească/ Review of Romanian Spirituality and Culture din New York, redactor-şef al revistei în limba engleză Carmina Balcanica, Review of South-EAST European Spirituality, membră USR şi Dan ANGHELESCU, muzicolog, critic literar, poet, membru USR, Book Reviews Editor la Carmina Balcanica, redactor la revista Lumină Lină. Evenimentul a fost organizat prin grija prof. Daniela Sitar-Tăut, critic literar, şi i-a avut ca oaspeţi şi pe câţiva scriitori băimăreni, dar şi cadre didactice de la colegiul-gazdă.
Mihaela Albu şi Dan Anghelescu
Mihaela Albu le-a povestit elevilor cum, în data de 6 septembrie 1999, în urma unui concurs, a ajuns pentru prima oară în Statele Unite, pentru a deschide catedra de limba română de la Universitatea Columbia din New York. Prima întrebare pe care şi-a pus-o a fost: cine să vrea să studieze lmba română aici, la New York? Însă, în realitate, nu a dus lipsă de studenţi. Aceştia erau fie tineri de origine română, dar care nu cunoşteau limba decât aproximativ, fie logodnici sau logodnice ale unor români, care doreau să se poată înţelege cu familiile din România, fie doctoranzi la diferite discipline, care aveau nevoie de acces la cultura română, fie, în fine, tineri care se specializau în limbi romanice.

După această introducere, Mihaela Albu le-a vorbit elevilor, dar şi profesorilor, despre sistemul de învăţământ american. Nu atât despre cel superior, despre care a spus doar că este foarte serios şi că presupune extrem de multă muncă din partea studenţilor (oaspetele a povestit că i se făcea milă de studenţi, astfel că îi lăsa să mănânce chiar şi supă în timpul cursului, pentru că ştia că nu au când să îşi potolească foamea), cât despre cel gimnazial şi liceal, pe care l-a cunoscut prin intermediul fiicei ei, pe atunci elevă. Plecată din ţară cu prejudecata că elevii americani sunt slab pregătiţi în comparaţie cu cei români, gândindu-se la olimpicii noştri, dar fără să aibă în vedere faptul că ei se pregătesc în afara orelor de curs şi că sunt, în fapt puţini la număr, comparativ cu marea masă de elevi, Mihaela Albu s-a convins în scurt timp că greşise. Ceea ce a şocat-o în primă instanţă a fost numărul redus al materiilor, precum şi modalitatea de desfăşurare a cursurilor – ca un fel de seminarii, în care elevii au un rol activ, iar profesorul este doar un fel de dirijor, un coordonator. Asta, în cazul ştiinţelor. La literatură, profesorul alege o carte din literatura universală, pe care elevii o citesc, iar apoi fiecare îi scrie profesorului o scrisoare cuprinzând opinii PERSONALE legate de volumul parcurs. Nu se pune problema plagiatului, ne-a asigurat Mihaela Albu. În fine, profesorul răspunde printr-o scrisoare consistentă fiecărui elev în parte.
Prof. Daniela Sitar-Tăut, prezentând oaspeţii
Dan Anghelescu a prezentat revista elitistă Carmina Balcanica, revistă de spiritualitate şi cultură sud-est europeană, înfiinţată împreună cu Mihaela Albu în urmă cu 10 ani. „E o revistă care ne-a schimbat viaţa, nu neapărat în bine”, a mărturisit poetul, explicând: „Ne-am apucat de revista aceasta pentru că la un moment dat am avut senzaţia că superba civilizaţie a Occidentului ne acceptă cu nu puţin jignitoare condescendenţă”, cu toate călumea actuală stă pe nişte temelii spirituale care vin de aici”, din sud-estul Europei. Tocmai pentru a arăta că oamenii locului creează o cultură înaltă, textele sunt publicate în revistă atât în limba originală, cât şi în limba engleză. Totodată, Dan Anghelescu a vorbit despre tăvălugul comunismului şi despre scriitorii care au luat calea exilului, între ei evidenţiindu-l pe Vintilă Horia, câştigător al Premiului Goncourt, autor denigrat de regimul comunist.
Inspectorul şcolar Valentina Todoran; scriitoarea Florica Bud, preşedinta Cenaclului Scriitorilor din Maramureş; Mihaela Albu; Dan Anghelescu; Săluc Horvat, directorul executiv al revistei Nord Literar şi Gheorghe Pârja, preşedintele Reprezentanţei Maramureş a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România
Unul dintre invitaţii evenimentului a fost poetul şi jurnalistul Gheorghe Pârja, care cunoaşte îndeaproape revista Lumină lină de la New York, precum şi colectivul acestei redacţii. El a definit-o drep „o revistă extrem de curajoasă, conectată la timpul românesc al valorilor”. Pârja le-a vorbit liceenilor despre accesul dificil la cultura adevărată în perioada comunistă, despre autori interzişi, despre graniţele închise şi visul său (şi al multor români) de a ajunge în America. În final, i-a îndemnat pe adolescenţi să viziteze Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighetu Marmaţiei, pentru a cunoaşte şi istoria care nu se învaţă la şcoală.
Nu au lipsit intervenţiile celorlalţi invitaţi şi ale elevilor, chiar dacă aceştia din urmă s-au dovedit timizi. Orice întâlnire, însă, a tinerilor cu scriitorii este de bun augur, întrucât astfel literatura capătă viaţă şi pofta de citit creşte exponenţial.
Read more

duminică, 1 octombrie 2017

Despre libertate şi amintirea paradisului. Maramureş Balloon Fiesta în gânduri şi imagini
octombrie 01, 20170 Comments
Nu mă fascinează zborul. Mai degrabă mă sperie, făcându-mă să mă gândesc la neaşteptatele şi cât se poate de neplăcutele reacţii fizice şi psihice pe care ar putea să mi le trezească. Sufăr de rău de înălţime. Singurul moment când gust fericirea de a zbura este în somn. În vis, zborul îmi creează o euforie de neegalat, imposibil de descris în cuvinte şi al cărei gust rămâne şi după ce mă trezesc, ca o vagă amintire a paradisului.


Ceva asemănător cu senzaţia pe care o am când ascult High Hopes la volum maxim. Vă propun să o ascultaţi şi voi acum, citind textuleţul acesta. O găsiţi cel mai repede AICI.


În ciuda handicapului meu, am descoperit că nu există modalitate mai plăcută de a-ţi petrece Ziua Internaţională a Cafelei decât savurând licoarea aromată pe un câmp pe care răsar, rând pe rând, spinările colorate ale unor baloane cu aer cald. Agitaţia organizatorilor, nacelele din nuiele născute din burţile maşinilor, mătasea baloanelor întinsă ca un animal mort în roua rece a ierbii, primele pale de aer eliberate de compresoare, sunetul arzătoarelor, verificate repetat şi cu atenţie, nerăbdarea fotografilor şi a călătorilor, toate conturează o atmosferă de bucurie şi speranţă. Apoi soarele răsare sângerând, călătorii îşi fac fotografii, animalele din iarbă prind tot mai mult contur, începând să semene cu nişte baloane adevărate. Încet, încet, unul câte unul îşi înalţă capul bălţat, iar câmpul începe să arate ca o carte de poveşti pentru copii. Pasagerii urcă în nacele, primul balon se înalţă, apoi încă unul şi încă unul, cerul e plin de duhuri bune şi blânde, un căţel aleargă sprinten între un balon şi stăpânul lui, Loredana şi Peter oferă ultimele indicaţii călătorilor, e rece, dar senin şi roua străluceşte în soare.

Maramureş Balloon Fiesta a trebuit să ajungă la ediţia a IV-a ca eu să-mi trec peste prejudecăţi şi să mă bucur de această demonstraţie de pură libertate. Mă bucur că am făcut-o, măcar acum.
Felicitări Asociaţiei Sens, Loredanei Ionescu şi lui Peter Hurley, precum şi Aeroclubului României pentru acest eveniment cu totul aparte. Sunt convinsă că organizarea lui nu a fost un lucru uşor. Mă bucur că organizatorii au avut parte de susţinerea sponsorilor, a Consiliului Judeţean Maramureş şi a Primăriei Baia Mare. Maramureşul trebuie promovat şi altfel decât prin sărbători răsuflate politico-folclorico-culinare, iar ideile bune trebuie susţinute şi duse mai departe.


















Read more

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Recital extraordinar de pian
septembrie 30, 20170 Comments

Luni, 9 octombrie, de la ora 17, în sala Liceului de Arte din Baia Mare, Alexei Nabioulin,
muzician de talie mondială din şcoala rusă, va susţine un recital de pian. În program, lucrări de R. Schumann şi C. Debussy. Evenimentul este organizat de Primăria Satu Mare, Consiliul Local Satu Mare şi Filarmonica „Dinu Lipatti” Satu Mare. Intrarea va fi liberă.
Read more

vineri, 29 septembrie 2017

Dincolo de violenţă. O privire asupra lumii contemporane
septembrie 29, 20170 Comments

Ce putem face atunci când ne dăm seama că viaţa noastră nu are niciun sens? Că ea este doar o înşiruire de activităţi rutiniere: ne trezim, ne bem cafeaua, pregătim micul dejun, ne spălăm, ne îmbrăcăm, mergem la serviciu, mergem la cumpărături, ne întoarcem acasă, ne spălăm, mâncăm, facem sex, ne culcăm? 
 
Mai ales, mergem la cumpărături. Intrăm în supermarket, unde avem totul la îndemână, şi umplem coşul cu vârf, compulsiv. Iar majoritatea lucrurilor pe care le cumpărăm sunt inutile. Nu avem nevoie de ele. Dar faptul că le cumpărăm ne face, pentru câteva secunde, mai fericiţi. Mai împliniţi. O falsă bucurie.
Da, am uitat să ne bucurăm cu adevărat de viaţă. Nu mai ştim să mergem pe un câmp şi să privim reflexia razelor de soare în boabele de rouă. Să admirăm cerul înstelat. Nu mai ştim să vorbim cu adevărat cu cel de lângă noi. Nu mai ştim să-l ascultăm. Suntem mereu nemulţumiţi şi sâcâiţi. Nemulţumiţi în primul rând de noi înşine. De faptul că nu am realizat nimic în viaţă. Că nu am creat nimic cu mâinile şi cu mintea noastră. Că nu ne-am remarcat prin nimic. Că nu am făcut decât să utilizăm invenţiile altora. Suntem consumatori şi atât.
Suntem pioni. Pioni pe tabla de şah a marilor puteri. A celor care dictează cine va mai muri mâine. Câte sute, câte mii de oameni şi în ce parte a lumii. Noi nu contăm. Jocurile le fac alţii. Ei sunt adevăraţii terorişti.
Dar oare poate, pentru un om, răul să devină un scop al vieţii? Poate moartea celorlalţi să constituie un sens al existenţei? Dacă nu am creat nimic, vom fi mai împliniţi distrugând? Este violenţa răspunsul potrivit la felul în care s-a schimbat lumea?
Alienarea noastră face ca violenţa să fie un răspuns tot mai prezent. Iar dincolo de teamă, de indignare, dincolo de condamnarea (firească a) violenţei şi a celor care apelează la ea, se află problemele lumii contemporane, care ne afectează pe toţi. Şi pe care trebuie să încercăm să le înţelegem.

(Gânduri la vizionarea unui spectacol de teatru. Spectacolul AGAMEMNON, de Rodrigo Garcia, un one man show cu Dragoş Călin, în regia lui Bogdan Pălie, a avut de curând premiera la Teatrul Municipal Baia Mare. Mai multe detalii şi programul spectacolului, AICI.)

Read more

joi, 28 septembrie 2017

Muzeul de Istorie băimărean, reprezentat la cel mai mare Festival Arheologic din Polonia
septembrie 28, 20170 Comments
În perioada 15-25 septembrie 2017, la Muzeul Arheologic din Biskupin (voievodatul Kuyavia-Pomerania, Polonia) au avut loc mai multe manifestări reunite sub titulatura de „Festivalul Arheologic”, ediția cu numărul XXIII, cel mai mare astfel de eveniment educativ și științific din Polonia și unul dintre cele mai renumite din Europa.

Pe durata a nouă zile au avut loc lecturi publice susținute de specialiști în diferite perioade istorice, cursuri de popularizare a diferitor civilizații (sarmați, celți, daci, romani, goți, slavi și vikingi), demonstrații de conservare a monumentelor și de dendrocronologie, spectacole de teatru bazate pe mitologia celtică, greacă și romană, ateliere demonstrative și interactive cu publicul, parade și ritualuri militare și civile, demonstrații de luptă pe apă și pe uscat, concerte și spectacole de dansuri și muzică istorică. Festivalul arheologic s-a bucurat de prezența a 33.000 de vizitatori și un număr de aproximativ 600 de reenactori din toată Europa.
Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș a fost reprezentat la aceste manifestări prin dr. Marius Ardeleanu. Arheologul băimărean a participat la trei cursuri teoretice și practice, unul de arheometalurgie, unul de tehnici de turnare a bronzului, iar unul de producere a gudronului. În cadrul acestor cursuri, după parcurgerea teoriei, în câte o zi dedicată fiecărei specializări în parte, s-au desfășurat experimente arheologice în vederea înțelegerii unor fenomene arheologice desfășurate în trecut și pe teritoriul nord-vestic al României, experimente, care pe baza descoperirlor din zona noastră, vor fi reproduse și la noi în viitorul apropiat.
De asemenea a susținut o serie de prelegeri publice și mese rotunde, alături de specialiști din toată Europa, privind relațiile dacilor din bazinul Tisei Superioare cu populațiile germanice din zona bazinului Vistula și Oder (sudul Poloniei). Ultimele zile ale Festivalului Arheologic au fost dedicate organizării unei tabere antice unde, împreună cu membri, colaboratori și voluntari ai Asociației Culturale Omnis Barbaria, au fost prezentate publicului diferite tipuri de piese militare, replici, ale unor războinici prezenți în antichitate în nord-vestul României (daci, celți și germanici timpurii). De asemenea, zilnic muzeograful băimărean a coordonat demonstrații de manevre militare și simulări de lupte pe uscat și pe apă, cu scop educativ, alături de Legiunea a XXI Rapax (Germania).

Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș a fost singura instituție muzeală din România invitată să participle la activitățile desfășurate în cadrul ”Festivalului Arheologic” din Biskupin (Polonia).
(Comunicat de presă transmis de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş)
Read more

@diana.topan