Fabrica de fericire

marți, 17 iulie 2018

Dreptul la plictiseală
iulie 17, 20180 Comments


Obişnuia să se trezească în toiul nopţii, s-ar zice fără vreun motiv. “Dreptul la plictiseală”, le spunea celor care îl luau peste picior, «acesta e motivul». Îşi punea ceasul să sune, un ceas vechi, care ar fi trezit şi morţii, se întindea, făcându-şi oasele să puşte, apoi mergea direct în bucătărie. Îşi pregătea cafeaua la filtru: şase linguriţe de cafea, cu vârf, şi o cană mare de apă. Până când cafeaua era gata, se învârtea prin bucătărie, ciugulind ba o roşie, ba un coltuc de pâine, ba nişte resturi rămase de cu seară. Îşi lua cana de cafea şi se aşeza la masă. Sorbea din lichidul aromat, savurându-l, şi apoi stătea pur şi simplu, cu ochii fixaţi pe un punct incert de pe tăblia mesei.
Foto: Diana Topan
Se gândea la ţăranul care, în timp ce îşi săpa fâşia de pământ, se oprea uneori, obosit, şi îşi proptea bărbia în coada hârleţului. Atunci, cu mintea lui neinstruită, se gândea la rostul lumii. Poate îngâna un cântec de jale, poate îşi blestema mama care nu îl născuse bogat, sau poate se întreba de ce unii au mai mult noroc în viaţă decât alţii. Pentru câteva clipe, era un filosof.
Bărbatul mai sorbea o gură de cafea. Şi îşi amintea de conţii şi marchizii de pe vremuri, care mereu se plângeau de plictiseală. Ei îşi inventau mereu distracţii, ba un concert, ba un bal, ba un spectacol de teatru, ba un joc în grădina palatului, ba o idilă trecătoare. Dar a doua zi se plictiseau din nou. Şi atunci începeau să gândească, să scrie în jurnal, să plămădească versuri.
Bărbatul se ridica, îşi lua cana de cafea şi mergea în camera de zi. Avea un scaun special pe care stătea şi gândea. Nu avea o temă anume. Uneori îşi alegea câte un cuvânt din dicţionar şi medita la sensul şi implicaţiile lui. Alteori se gândea la viaţa lui, la toate suişurile şi coborâşurile care îl aduseseră în acest punct. Îşi amintea cum începuse să muncească de la 15 ani şi cum acesta fusese singurul lucru pe care îl făcuse aproape toată viaţa. Cum muncea câte douăsprezece ore pe zi şi cum îşi neglija familia, odihna şi sănătatea, doar dintr-o ambiţie prostească, doar pentru a-şi putea spune sieşi: da, sunt un om valoros, sunt indispensabil. Apoi, soţia îl părăsise, luând cu ea şi copilul, iar el se îmbolnăvise şi fusese nevoit să renunţe la slujbă. Doctorul îi recomandase să se bucure de viaţă, dar el nu ştia ce însemna asta. Uneori se plimba pe străzi ferite, alteori citea, dar tot îi rămânea mult timp liber.
Foto: Diana Topan
Într-o zi, văzuse la un colţ de stradă un bătrân murdar, care stătea aşezat pe un scaun şubred. În faţa lui avea o pălărie, în care oamenii mai scăpau câte o monedă. Bărbatul mersese la el şi îl întrebase de ce face asta. “De ce nu munceşti? Pari încă în putere. De ce preferi să stai cu mâna întinsă?” “Nu am timp”, îi răspunsese bătrânul, “sunt ocupat.” “Cu ce? Cu cerşitul?”, mai întrebă omul nostru. “Cu trăitul”, îi răspunsese bătrânul.
Bărbatul sorbi ultimele picături de cafea din cană. Apoi luă dicţionarul şi îl deschise la întâmplare. “Desăvârşire”, citi. Îşi lăsă capul pe spătarul scaunului, închise ochii şi inspiră adânc. Afară se lumina de ziuă.

Read more

duminică, 8 iulie 2018

“Democraţia, la răscruce” – o dezbatere lămuritoare pe teme fierbinţi
iulie 08, 20180 Comments

În vremuri tulburi, cum sunt cele pe care le traversăm noi de la ultimele alegeri parlamentare încoace, există, din fericire, câteva luminiţe călăuzitoare. Datorită lor, acelor voci competente care ştiu să se descurce în hăţişul legislativ şi care nu se tem să spună răspicat că albul e alb şi negrul e negru, nouă, oamenilor de rând, ne este mai uşor să ne orientăm. Ne este mai uşor să găsim drumul drept înspre ceea ce ne dorim: democraţia adevărată, acea ţară „ca afară” la care visăm de când ne ştim şi a cărei speranţă am păstrat-o în suflet în sutele de ocazii când am decis că, în ciuda tuturor motivelor evidente, nu vom emigra.
Foto: Diana Topan
Două dintre aceste luminiţe călăuzitoare ale #rezistenţei au fost prezente în Baia Mare sâmbătă, 7 iulie, datorită ProCivic. Este vorba despre Cristi Danileţ, judecător la Tribunalul Cluj, şi Ramona Ursu, jurnalistă şi autoarea cărţilor “Noaptea, ca hoţii” şi  „Vă vedem”. Cei doi le-au vorbit băimărenilor în cadrul evenimentului „Democraţia, la răscruce”, moderat de Romeo Dobocan.
Cristi Danileţ. Foto: Diana Topan
Oamenii #rezistenţei formează, de la începutul anului trecut, un soi de reţea în România, o reţea a oamenilor care îşi doresc ca ţara să fie condusă de oameni oneşti şi competenţi. Dacă am pune pe hartă oraşele în care au avut loc proteste, mai mici sau mai mari, am vedea că iubitorii democraţiei reale sunt peste tot. Chiar şi oraşele mici s-au trezit din letargie când pericolul a părut iminent. Cineva spunea că evenimentul din 7 iulie 2018 a avut meritul de a lega Baia Mare de restul ţării, municipiul fiind întrucâtva izolat până la acel moment. Cert e că, pentru trei ore, ne-am simţit ca făcând parte din miezul lucrurilor. Am simţit că avem puterea de a produce o schimbare, de a ne face vocea auzită, de a conta atunci când se decide viitorul nostru. Şi asta ar trebui să simţim de fiecare dată când au loc alegeri şi în fiecare zi din an.
Ramona Ursu. Foto: Diana Topan
Cristi Danileţ, judecătorul care are harul de a „traduce” legi complicate pe înţelesul oamenilor de rând, a avut un discurs complex şi bine structurat, făcând o istorie a democraţiei, începând cu anii 1700, câd Montesquieu a definit separaţia puterilor în stat. Danileţ a arătat că pericolul conducerii comunităţilor de către alţi oameni este acela că aceşti conducători vor ajunge, la un moment dat, să facă rău comunităţii, să abuzeze de puterea lor, însă noi azi trăim în epoca lui „rule of law”, în care toţi ne supunem aceloraşi legi şi suntem egali în faţa lor.
Foto: Diana Topan
Conform celor spuse de judecător, democraţia modernă se bazează pe trei coloane: (1) statul de drept, (2) drepturile şi libertăţile cetăţenilor şi (3) însăşi noţiunea de democraţie, care înseamnă puterea poporului de a-şi alege reprezentanţii. Cei care spun că, fiind majoritari în Parlament, pot da orice legi doresc, greşesc, spune Cristi Danileţ, care atrage atenţia că această lege a democraţiei funcţionează doar în momentul alegerilor. De aici încolo, regulile după care funcţionează statul sunt regulile democraţiei constituţionale. Articolul 1 din Constituţie, de altfel, stipulează că puterile se organizează în stat potrivit democraţiei constituţionale. Aşadar, deciziile se pot lua doar respectând anumite proceduri parlamentare, iar legile trebuie să îndeplinească şi anumite reguli intrinseci, cum ar fi faptul că drepturile omului, spre exemplu, trebuie protejate.
Judecătorul Cristi Danileţ, jurnalista Ramona Ursu şi moderatorul Romeo Dobocan
Ca un cunoscător din interior al sistemului, judecătorul Cristi Danileţ a vorbit şi despre încercările de limitare a independenţei justiţiei. Acesta a reamintit că până în anii 2004 – 2005, când a avut loc reforma justiţiei şi a fost creat Consiliul Superior al Magistraturii, nu s-a auzit nimic notabil despre activitatea justiţiei româneşti. În anul 2005, pentru prima oară în istoria justiţiei româneşti, ministrul Monica Macovei a precizat într-o lege că procurorii trebuie să fie independenţi. Danileţ a arătat că, în ciuda afirmaţiilor anumitor politicieni şi a unei părţi a presei, rata de condamnare în România este egală cu cea europeană (75%) pentru infracţiunile obişnuite, iar în domeniul corupţiei ea este mai mare (87-90%). Această rată semnifică procentul de dosare venite de la procurori care se finalizează cu o condamnare. O rată de condamnare de sută la sută nu este deloc de dorit, căci aceasta ar însemna că rolul judecătorului este aproape nul.
Foto: Diana Topan
“Dacă ajungem să alegem infractori în fruntea ţării, nu va fi îndeplinit niciodată interesul public. Dacă alegem infractori la putere, există riscul ca ei să promoveze idei şi iniţiative legislative prin care să protejeze infractorii, tâlharii, corupţii”, a atras atenţia Cristi Danileţ, remarcând că, în ziua de azi, numai inculpatul are drepturi, iar despre depturile victimelor şi despre recuperarea prejudiciilor nu se vorbeşte mai deloc.
În ceea ce priveşte modalităţile de control al justiţiei, acestea sunt trei: (1) distrugerea reputaţiei şi a imaginii unui judecător pe un post TV, în prime-time; (2) modificarea legilor justiţiei şi limitarea independenţei primite prin reforma din 2004 – 2005. “Cine ajunge să controleze drepturile procurorilor într-o democraţie, va distruge tot”, a mai arătat Cristi Danileţ. Şi, în fine, a treia (3) modalitate este prin eliminarea instrumentelor pe care judecătorii şi procurorii le folosesc. Aici, judecătorul a vorbit despre Codul Penal, care nu trebuie să fie un cod al penalilor, ci unul al oamenilor cinstiţi, care să ştie ce riscă în cazul în care ar încălca legea. Codul Penal încă în vigoare a trecut de Parlament în anul 2009 şi a intrat în vigoare în 2014, pentru conceperea lui fiind luate în calcul cele mai bune practici din statele civilizate. Cu toate acestea, azi, după doar patru ani, acest cod nu mai este bun! Conform politicienilor din coaliţia de guvernare, Codul Penal trebuie să fie tot mai molcom, tot mai slab, tot mai favorabil… dar cui? Acest cod, spune Danileţ, ar trebui să ne facă să ne simţim în siguranţă, însă noi nu ne-am simţit deloc în siguranţă atunci când au fost puşi în libertate hoţi, tâlhari şi violatori, dintre care, de altfel, până azi, jumătate au ajuns din nou în închisori.
Prin tirania majorităţii putem ajunge să se adopte legi care să facă rău minorităţilor, a spus Danileţ, în finalul discursului său.
Foto: Diana Topan
Ramona Ursu s-a declarat bucuroasă să vadă atât de mulţi oameni preocupaţi de ceea ce se întâmplă în ţară şi în justiţie. Ea a mărturisit că nu şi-a dorit deloc să scrie cele două cărţi, “Noaptea, ca hoţii” şi “Vă vedem”, însă a fost nevoită. Ramona Ursu a vorbit despre controlul politicului asupra presei şi despre faptul că această realitate a silit-o să plece de la Adevărul, chiar înainte de tulburările prilejuite de Ordonanţa 13. În acea perioadă, a stat mult în stradă şi a decis să îşi deschidă un blog, unde să se poată exprima liber. În ceea ce priveşte cartea “Vă vedem”, apărută de curând la Editura Humanitas, ea conţine şi o discuţie pe care Ramona Ursu a purtat-o împreună cu copilul ei, Matei, în vârstă de 12 ani. În iarnă, acesta i-a spus că, atunci când va împlini 18 ani, va pleca în Australia, unde va lucra ca informatician şi arhitect. Copilul şi-a luat de pe Internet toate informaţiile necesare, de la salariul pe care îl va avea la bursele de care va putea beneficia în timpul facultăţii şi la preţul biletului de avion. “A fost dureros, pentru că eşti pus în postura de părinte care nu are răspunsuri şi contraargumente pentru copilul său”, a mărturisit jurnalista. Aceasta a ţinut să precizeze că fiul său nu este un caz special, şi că mai cunoaşte şi alţi copii care gândesc la fel, considerînd emigrarea ca singura soluţie posibilă pentru o viaţă bună.
Foto: Diana Topan
“În momentul acesta, noi nu suntem conduşi de o clasă politică, noi avem un infractor cu o condamnare definitivă la închisoare şi cu încă o condamnare în primă instanţă, şi avem nişte pioni ai lui, nişte semianalfabeţi”, a spus Ramona Ursu, care a ţinut să precizeze că am ajuns în situaţia aceasta pentru că oamenii nu s-au prezentat la vot. Într-adevăr, în decembrie 2016 a mers la urne 38% din populaţia cu drept de vot, în timp ce restul oamenilor au stat acasă. Iar astfel, azi Codul Penal a fost modificat pe tot palierul infracţional, nu doar pentru infracţiunile de corupţie, ci şi pentru criminalitatea organizată. “Nu cred că avem foarte mult până când o să vedem pe stradă ameninţări, chiar fizice”, a spus jurnalista. Aceasta a completat: “E foarte târziu să mai spunem că există o soluţie salvatoare. S-a putea să nu mai putem face nimic acum ca să scăpăm de ei, altfel, dacă ar fi existat o soluţie, ea ar fi fost aplicată în alte ţări înantea noastră. Uneori trebuie să achiţi nota de plată. Dar protestele, presiunea publică sunt importante, şi mai ales să învăţăm ceva din ceea ce s-a întâmplat până acum”. Ramona Ursu a arătat că nu există nicio scuză pentru a nu merge la vot, chiar dacă soluţii perfecte nu vor exista niciodată. Iar ideea că toţi politicienii sunt la fel este una toxică, inoculată nouă tot de PSD, pentru a fi dezamăgiţi. Jurnalista crede că, dacă la următoarele alegeri ne vom prezenta masiv la vot, vom mai avea o şansă. Altfel, nu.
Foto: Diana Topan
Carmen Dumitrescu, cea de-a treia voce care ar fi trebuit să fie prezentă la dezbatere, nu a mai ajuns în Baia Mare, din motive obiective.
Discursurile au fost urmate de o sesiune de întrebări şi răspunsuri, iar timpul alocat s-a dovedit a fi insuficient pentru mulţimea de probleme la care băimărenii aveau nevoie de clarificări şi lămuriri.
Una peste alta, a fost un eveniment reuşit, care ar merita multiplicat şi cu alţi invitaţi de notorietate din sfera civică, mai ales că s-a dovedit că băimărenii sunt interesaţi de astfel de dezbateri pe teme fierbinţi.

Read more

vineri, 6 iulie 2018

În pregătire: Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice ARCHEUS  (Ocoliş, Maramureş)
iulie 06, 20180 Comments


De 13 ani încoace, vara are gust de literatură şi artă în Maramureş. De 13 ani, scriitori, pictori şi sculptori se adună la Ocoliş, la reşedinţa Tătucăi, timp de o săptămână sau mai mult, pentru a se bucura de starea de creativitate. Tătuca e, pentru cine nu ştie deja, Ioan Marchiş, plastician, doctor în filosofie, autor de cărţi şi cel care are grijă nu doar de o familie numeroasă, ci şi de o mulţime de creatori, de la cel mai tânăr la cel mai în vârstă.
Ioan Marchiş, gazda bună de la Ocoliş
Pentru că aici, la Ocoliş, nu vârsta contează, ci disponibilitatea de a-ţi transforma mintea într-un burete, gata să absoarbă din jur gesturi, cuvinte, imagini, semne, sunete, mirosuri şi orice altceva ar putea slobozi şuvoiul fertil al creativităţii.
Această săptămână în care plasticieni, poeţi şi prozatori au totul la picioare, poartă numele de Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice ARCHEUS, şi este organizată anual de Fundaţia Culturală Archeus. De fiecare dată, tabăra se finalizează cu publicarea unui număr nou al revistei ARCHEUS, care cuprinde poezie, proză, parodie şi reproduceri după lucrări de artă. De asemenea, se organizează câte o expoziţie cu lucrările realizate în timpul taberei.
Ioan Marchiş, pictoriţa Maria Mariş Dărăban şi poeta Ioana Ileana Şteţco
Ediţia de anul acesta, cea cu numărul XIII, va avea loc ceva mai târziu, mai exact în perioada 2-10 septembrie 2018, şi va avea tema “Unire, identitate, universalitate”. Pe lângă invitaţii de onoare ai taberei, prezenţi în mod constant (poetul Ion Mureşan, prozatorul Ioan Groşan, parodistul Lucian Perţa şi criticul literar Alexandru Cistelecan), vor fi prezenţi scriitori, plasticieni, oameni de teatru şi ziarişti din Bistriţa, Cluj, Satu Mare şi Maramureş, dar şi din Italia, Austria, Belgia şi Ucraina.
Poetul Ion Mureşan

Prozatorul Ioan Groşan


Seară de cenaclu în tabără

Poetul Gheorghe Pârja, poeta Betty Kirckmajer Donca, Ioan Marchiş, prozatorul Valeriu Sabău, pictoriţa Maria Mariş Dărăban, poetul Gelu Dragoş şi poetul Nicolae Scheianu



Read more

vineri, 29 iunie 2018

“Democraţia, la răscruce” : Trei dintre cele mai clare voci  ale #rezistenţei vin în faţa băimărenilor
iunie 29, 20180 Comments



Trei dintre cele mai puternice voci ale #rezistenţei vin în Baia Mare, pentru a purta, împreună cu oamenii locului, o discuţie deschisă despre valorile în care credem şi despre pericolele care ne pândesc.

Ramona Ursu, Carmen Dumitrescu şi Cristi Danileţ sunt nume cu care ne întâlnim zi de zi, citind presa sau scrollând Facebook-ul. De data aceasta, îi vom avea în faţa noastră, gata să ne răspundă la întrebări dificile, la întrebări sâcâitoare, la întrebări obsedante, care nu ne dau pace în ultimele luni, de când cei de la putere parcă au luat-o razna. Carmen Dumitrescu, co-fondatoarea ziarelor „Liber în Teleorman” şi “Liber în România”, cea care îl înfruntă pe Liviu Dragnea la el acasă, Ramona Ursu, jurnalist şi autoarea cărţii „Vă vedem”, apărută de curând la Editura Humanitas, şi judecătorul Cristi Danileţ, unul dintre cei care fac lumină în hăţişul de chichiţe legislative pe care întreaga societate românească face eforturi  să le înţeleagă în ultima vreme, vor veni în mijlocul băimărenilor.
Se va întâmpla sâmbătă, 7 iulie, de la ora 12, în sala de conferinţe a Centrului de Afaceri Millennium (Baia Mare, Centrul Vechi), în cadrul evenimentului  „Democraţia, la răscruce”, organizat de Pro Civic şi moderat de Romeo Dobocan.
Poate că uneori, mărşăluind pe străzile Băii Mari, cu pancarte şi fluiere, ne-am simţit singuri. Poate că ne-am simţit mai puţin importanţi. Dar puterea #rezistenţei este chiar forţa ei de coeziune. Iar ceea ce ne uneşte, indiferent de oraşul unde locuim şi unde protestăm, este respectul pentru democraţie şi statul de drept. Este opţiunea noastră nenegociabilă pentru lege, pentru cinste şi pentru bunul simţ.
Haideţi să fim împreună sâmbătă, 7 iulie, de la ora 12, şi să arătăm tuturor că nu suntem o naţie de hoţi, ci o naţie de cetăţeni responsabili, preocupaţi de binele comun, în spiritul legii şi al dreptăţii. O naţie de adevăraţi cetăţeni, care nu doar că merg la vot atunci câd sunt organizate alegeri, ci îşi exercită drepturile democratice ori de câte ori este nevoie şi chiar zi de zi.

***

Cristi Danileţ este judecător la Curtea de Apel Cluj, fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Este una dintre cele mai lucide voci din justiţia românească, o prezenţă constantă în social media. Nu a ezitat niciodată în a-şi exprima public opiniile cu privire la cele mai importante subiecte juridice. A iniţiat proiectul “VeDemJust”, pentru democraţie şi justiţie şi face educaţie juridică în rândul tinerilor, începând din învăţământul preuniversitar. A primit numeroase premii şi distincţii pe parcursul anilor, lupta sa pentru dreptate, democraţie şi justiţie fiind foarte apreciată. Este pentru prima oară când vine la o conferinţă la Baia Mare.
Ramona Ursu este ziaristă şi scriitoare. În 2006, într-o zi de ianuarie, şi-a citit prima ştire în Evenimentul zilei. Au urmat doi ani la „Bulina roşie“, unde a fost reporter la ediţia de Moldova. Din martie 2008, s-a alăturat trustului Adevărul Holding. A fost redactor-şef adjunct la Iaşi. În octombrie 2010, a început cea mai frumoasă experienţă, la Chişinău, unde a format echipa „Adevărul Moldova“. Timp de opt luni a fost redactor-şef la singurul ziar naţional al unui trust românesc de presă de peste Prut. Din iunie 2011, timp de zece luni, s-a alăturat redacţiei Adevărul de la Bucureşti, unde a fost, pe rând, redactor-şef adjunct la Adevărul de seară, şi apoi la ediţiile locale ale ziarului-mamă. Din 2010 scrie şi editoriale pentru Adevărul. Începând cu 2013 și până în 2017, a coordonat echipa de corespondenți a ziarului Adevărul, iar din februarie și până în decembrie 2017 a fost jurnalist de opinie la Revista 22. Din mai 2018, este senior editor la publicația Newsweek România. În 2016, i-a apărut cartea “Dosarele Securității: Marian Munteanu și Miron Cozma versus Piața Universității”, în 2017 a publicat “Noaptea, ca hoții!”, la Editura Humanitas, iar în 2018 a publicat volumul “Vă vedem!”, la Editura Humanitas.
Carmen Dumitrescu este absolventă de Ştiinţe Politice, specializată în relaţii internaţionale şi administraţie publică, co-fondator al ziarelor «Liber în Teleorman»  şi «Liber în România», autoare a patru cărţi de beletristică şi corespondent Europa FM.



Read more

luni, 25 iunie 2018

Scrisoare catre cei care salveaza onoarea Romaniei
iunie 25, 20180 Comments
Stau singura undeva, in linistea unui apartament din Franta, si savurez un pahar de vin roze, citind literatura, in timp ce din spatele ecranului razbate vuietul tarii mele. Alaltaieri am fost la Lyon si am petrecut o dupa-amiaza si o seara superbe intr-o companie minunata, ne-am plimbat pe stradute inguste, pline de turisti, si ne-am bucurat de ospitalitatea celebrelor bouchons lyonnais. Si totul a fost perfect, mai putin sentimentul de vinovatie. Sentimentul ca nu sunt in locul potrivit. Ca ar trebui sa fiu alaturi de prietenii mei din Romania, in strada, impartind cu ei titulatura de sobolani, mult mai dezirabila, de altfel, decat cea de hot sau politician corupt.
Sunt captiva intr-un vartej de sentimente. Sunt rupta in doua intre dorinta de a lupta si cea de a fugi cat mai departe. Intre idealism si pragmatism. Tot ce stiu e ca nu sunt gata sa imi sacrific restul vietii traind intr-o dictatura. Am trait in dictatura pana la 11 ani si imi amintesc perfect sentimentul de teroare. Frica de a spune ceea ce crezi. Neincrederea in cei de langa tine. Vesnicul sentiment de alerta. Perpetua panda. Nu pot sa ma intorc la acele vremuri.
Stau singura undeva, in linistea unui apartament din Franta, si ma intreb unde-mi e locul. N-am fost niciodata buna la luat decizii. Mereu am obiceiul sa cantaresc la infinit fiecare posibilitate. Sa pun in balanta avantaje si dezavantaje. Sa fac un pas inainte, iar apoi alti doi inapoi.
Mi se pare incorect ca cineva sa fie silit sa ia astfel de decizii. Ca cineva sa fie silit sa isi paraseasca tara pentru a trai o viata decenta. Pentru ca traiul intr-o tara straina vine, invariabil, cu un alt gen de frustrari. Cea de a nu-ti putea vorbi limba materna, cea de a -i parasi pe cei dragi. Si totusi, asta s-a intamplat si se va mai intampla pentru milioane de romani. Uneori mi se pare ca golirea Romaniei de cei mai activi si mai capabili locuitori ai ei e un plan diabolic pus la cale de politicieni venali.
Si iar imi ajunge la urechi vuietul acela. Vacarmul e bun, el nu inseamna decat ca cei de acasa sunt treji. Ca nu se lasa pusi la pamant de politicienii certati cu legea. Ca lupta, ca ies in strada, ca striga, ca tipa. Ca sunt vii. Si ca, opunandu-se, salveaza cel putin onoarea unei tari. Poate si viitorul ei.
Cred intr-una puterea cetateanului. Cred. 

*** Iertare pentru lipsa diacriticelor. Le voi recupera de indata ce ma intorc in Romania.

Read more

miercuri, 20 iunie 2018

E vremea de iesit in strada
iunie 20, 20180 Comments
Suntem cei care am crescut odata cu democratia. Suntem generatia pe care revolutia a prins-o in scoala generala. Suntem cei care avem mai multi prieteni plecati peste hotare decat in tara. Dar am invatat de la ei ca se poate trai si altfel. Am calatorit prin lume, ni s-au deschis ochii, am aflat ce inseamna drepturile omului, diversitatea si respectul fata de celalalt.
Suntem cei care am sperat ca vom face tara bine. Suntem cei care am iesit in strada de cate ori a fost nevoie. Suntem cei care am votat, stiind ca acesta este un drept castigat cu greu. Suntem cei care am aflat ca democratia, odata castigata, se poate si pierde. Si ca trebuie sa luptam.
Am luptat. Fiecare in felul nostru. Am vrut sa fim altfel. Sa muncim cinstit, sa ne deschidem afaceri misto, sa fim creativi, sa miscam lucrurile. Am vrut sa coloram atmosfera intr-o tara care in copilaria noastra era complet cenusie. N-am plecat, la fel ca multi prieteni si rude ale noastre, in Occident, nu pentru ca nu am fi putut, ci pentru ca am sperat ca vom aduce spiritul Occidentului in tara.
Am optat pentru Uniunea Europeana stiind ca asta inseamna sa alegem democratia sanatoasa, libertatea, bunastarea si statul de drept. Noua asa ni se parea normal sa facem si nu am avut dubii.
I-am privit fie cu mila, fie cu dispret sau superioritate pe nostalgicii comunismului. I-am ignorat sau i-am luat peste picior. Stiam ca avem rude si vecini care ar vrea sa dea timpul inapoi. Dar nu stiam ca cei ca ei sunt atat de multi. Am gresit.
Departe de tara, urmaresc pe Internet mizeria din Parlament. Iar distanta dispare subit. Senzatia de sufocare e aici aceeasi cu cea pe care o simtiti voi, in fata televizoarelor. Aerul de vacanta este inlocuit de fumul inecacios al disperarii.
Aici e bine. E liniste. Oamenii sunt deschisi si glumeti. Pe cei in varsta ii gasesti mereu prin restaurante sau in natura, facand sport. Cei mai tineri sunt preocupati de propriile joburi, de propriile familii. Sora mea imi spune ca pe aici nu se prea aude despre situatia din Romania. Oamenii isi traiesc viata.
Nu ne va ajuta nimeni. Niciun stat, nicio institutie nu va fi Superman-ul Romaniei. Nici americanii nu vor veni.
Noi putem pleca in alte tari. Ne putem face un rost in alta parte. Suntem inca tineri. Dar in tara vor ramane parintii nostri, unchii, matusile, vecinii si prietenii nostri. Soarta tarii ne va interesa in continuare. Nu putem rupe toate legaturile. Si, atata timp cat mai stam prin tara, avem datoria sa luptam. Nu putem renunta, nu putem abandona, pentru ca cei de la putere chiar asta asteapta: sa fie lasati sa faca ce vor.
Iesiti in strada. Chiar de azi. Vin si eu, putin mai tarziu.

------------------------------------------------------------------

*** Va rog sa ignorati lipsa diacriticelor. Le voi recupera de indata ce ajung in tara.
Read more

vineri, 15 iunie 2018

Ziua Scriitorului ar trebui să fie o sărbătoare a libertăţii de exprimare
iunie 15, 20180 Comments


"Aş vrea ca ziua de azi, Ziua Scriitorului, să fie o sărbătoare a libertăţii de exprimare, pentru că pentru un scriitor, la fel ca şi pentru un jurnalist, libertatea de exprimare este cel mai important drept. Am prins regimul comunist, aveam 11 ani la revoluţie, şi sper să nu se mai întoarcă niciodată vremurile în care cenzura era atotstăpânitoare. Mă uit înspre Rusia, de care unii tot încearcă să ne apropie în ultimul timp. Se spune că în Rusia există libertate de exprimare, nimeni nu te cenzurează, problema este ce păţeşti după ce spui ceea ce ai de spus. Şi nu e doar cenzura o mare problemă a societăţilor nedemocratice, ci şi teama, care naşte autocenzură. Iar autocenzura e şi mai parşivă, şi mai periculoasă decât cenzura."

Astăzi, 15 iunie 2018, la comemorarea morţii lui Mihai Eminescu şi cu ocazia Zilei Scriitorului, am primit un premiu din partea Primăriei Municipiului Baia Mare şi a Asociaţiei Scriitorilor Baia Mare. Am mulţumit cu aceste cuvinte, într-un context în care au fost lăudate tendinţele de apropiere de Rusia şi de state precum Belarus. Într-un context în care scriitorii au fost asemuiţi cu securiştii, pentru că, la fel ca ei, nu-i aşa, nu ies niciodată la pensie. Într-un context în care politicul a fost pus în prim-plan, iar scriitorii au rămas în plan secundar, mai mult în rol de ascultători. 

Nu am refuzat premiul, deşi mi-a trecut prin gând, pentru că am considerat că el vine din partea comunităţii băimărene. Suma oferită mie, ca şi celorlalţi patru scriitori premiaţi, este ruptă din bugetul local. Eu cred că autorităţile locale trebuie să acorde atenţie scriitorilor şi artiştilor, dar mai cred că zilele de sărbătoare oferite acestora nu ar trebui să fie transformate în instrumente de autopromovare pentru oamenii politici. 

Eminescu şi Soros să mă judece. 

Read more

joi, 14 iunie 2018

Păianjenul
iunie 14, 20180 Comments


Îşi construise viaţa precum un păianjen care îşi ţese pânza: încet, meticulos, cu trudă. Ştiuse încă din gimnaziu că avea să devină medic. Aşa îi spuseseră părinţii, care se gândeau, desigur, numai la binele lui. Îl învăţaseră pe Dănuţ al lor să fie ambiţios, îi cereau note mari la şcoală şi îi spuneau că, dacă muncea, nimic nu avea să-i stea în cale.
Foto: Lucian Petru Goja
Medicina a absolvit-o printre primii. Nu se căsătorise; celor care întrebau, le spunea că nu avea timp pentru frivolităţi. În secret, avea relaţii sporadice, nimic serios. Suferea după cea mai frumoasă fată din anul lui, de care se îndrăgostise la prima vedere. În anul întâi încercase să se apropie de Paula, chiar o invitase la dans la balul bobocilor, dar ea îl refuzase râzându-i în nas. A fost primul lui eşec. De atunci o urmărea în tăcere, o visa cu ochii deschişi în fiecare seară şi suferea de gelozie de fiecare dată când o vedea la braţul altui bărbat.
Când era încă rezident, într-una dintre vizitele sale acasă, a cunoscut-o pe prietena unei verişoare de-ale lui. Rodica era pirpirie, brunetă şi absolventă de Teologie. Visul ei era să devină preoteasă, dar sortitul întârzia să apară. S-au căsătorit în scurtă vreme; ea, pentru că îşi pierduse răbdarea, el, de gura părinţilor şi pentru că voia să îşi dovedească sieşi că trecuse peste episodul cu Paula.
Nu a trecut mult timp până când amândoi şi-au dat seama că nu sunt potriviţi unul pentru celălalt. Se certau mereu cu privire la evoluţionism şi creaţionism, iar Rodica făcea tot posibilul ca viaţa lor sexuală să tindă spre zero.
Dan s-a angajat la o clinică de chirurgie. Deşi tânăr, era recunoscut ca un bun profesionist. Colegii îl apreciau şi pacienţii aveau încredere în el.
Într-o seară, după o conferinţă pe teme medicale, Dan s-a dus la o petrecere a medicilor din oraş. A mers singur; Rodica nu aprecia asemenea forme de socializare. Cândva după miezul nopţii, bine afumată, Paula, care acum era medic la spitalul judeţean, s-a apropiat de Dan şi s-a aşezat lângă el, pe canapea. Şi-a pus capul pe umărul lui şi i-a spus că ştie că el a suferit ca un câine din cauza ei ani la rând. Că a fost proastă, pentru că se amorezase de actualul ei iubit, care era un măgar şi care habar nu avea ce nevoi avea ea, de fapt. În timp ce Dan stătea amorţit, neîndrăznind să mişte un deget, ca nu cumva Paula să se dezmeticească şi să plece, ea l-a sărutat şi a început să îi descheie nasturii de la cămaşă. Susţinând-o, să nu cadă, Dan a dus-o în cea mai apropiată cameră. Nu a durat prea mult până când iubitul Paulei i-a descoperit, i-a dat un pumn în nas lui Dan şi a târât-o pe Paula până la maşină.
Foto: Lucian Petru Goja
După acest episod, Dan a început să se poarte tot mai rău cu soţia lui. Îl enerva teribil şi o lovea adesea. Rodica plângea şi se spovedea din ce în ce mai des. Într-o zi, când a ajuns acasă mai devreme decât în mod obişnuit, Dan a găsit-o pe Rodica în dormitor, împreună cu duhovnicul ei. “Fir-aţi ai dreacu’ de şobolani pupători de moaşte!”, le-a spus, şi a scuipat înspre ei.
La serviciu, Dan nu se mai putea concentra. O suna pe Paula de câteva ori pe zi, dar ea nu-i răspundea. Dan înghiţea pastile cu pumnul şi bea tot mai mult. Într-o zi, s-a luat la bătaie, pe holurile spitalului, cu un coleg medic, care, văzând că e praf,  îi spusese să nu intre în operaţie. Un pacient a chemat televiziunea, s-a aflat totul, iar Dan a fost dat afară din serviciu.
Pe urmă, nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Devenise un păianjen umil, ascuns într-un colţ întunecat şi uitat al casei. Prietenii, câţi îi avea, îl părăsiseră, ruşinaţi de comportamentul lui. Părinţii se supăraseră când auziseră că mariajul lui eşuase şi refuzau să îi mai vorbească.
Într-o seară, Dan s-a urcat beat la volan şi a condus până în afara oraşului, la lacul de acumulare. Apa era rece şi neprietenoasă, plină de rădăcini pe malul mâlos. Pădurea cobora până spre luciul apei, iar în depărtare se vedeau, cenuşii, crestele munţilor. Dan şi-a luat sticla de votcă şi a început să păşească prin apă.
Foto: Lucian Petru Goja
După câteva zile, Paula a venit pe malul lacului împreună cu proaspătul ei soţ şi cu cel mai celebru fotograf din oraş. Şedinţa foto în peisajul romantic s-a oprit atunci când au descoperit plutind pe apă un cadavru. Stătea cu faţa în jos şi cu mîinile şi picioarele răşchirate, ca un păianjen de apă. Prietenilor ei, Paula avea să li se plângă că Dan i-a stricat nunta cu sinuciderea lui de prost gust. Dar de abia îşi putea ascunde zâmbetul când se gândea la moartea admiratorului ei, cea mai bună dovadă că era încă o femeie care nu îşi pierduse farmecul.

Read more

marți, 12 iunie 2018

Despre libertate şi alte gânduri matinale dezlânate
iunie 12, 2018 2 Comments


E ora 4 şi ceva dimineaţa. E perfect linişte, doar păsările au început deja să cânte. Îmi place să fiu trează când ele îşi încep ziua de muncă. Noaptea, când toţi dorm, îmi regăsesc cel mai bine gândurile. 
Scriitorul Cezar Paul Bădescu postează pe Facebook fotografii din Vama Veche.
Maci, ciulini, mare, plajă. Ştiu că, de fapt, e mult mai mult decât atât. Am participat de două ori la Atelierul de scriere creativă de la Vama Veche. De fapt, acolo totul te îndeamnă să fii liber. Să îţi arunci lanţurile mai mult sau mai puţin închipuite şi să te dezlănţui. Totul îţi spune să faci asta: îndrumătorul – acel scriitor ales să îţi deschidă mintea şi ochii, nisipul, marea, pescăruşii, câinii care se joacă pe plajă, vagabonzii cu plete şi cu ţigara în colţul gurii, veşnic „ciupiţi” şi rătăcitori. Dacă mergi în Vamă în extrasezon, când staţiunea e mai mult pustie, ai toate condiţiile să stai de vorbă cu tine însuţi, să-ţi asculţi cele mai ascunse gânduri. Şi să le pui pe hârtie. O săptămână de atelier îţi poate schimba viaţa. Te poate schimba complet pe tine, ca scriitor.
Atelier de scriere creativă la Vama Veche. Foto: Simina Diaconu

Anul acesta am avut de ales între atelierul din Vamă şi o mică vacanţă în Franţa. A fost o decizie grea, aş fi suferit în oricare dintre variante. Am optat pentru Franţa, unde nu mai fusesem de câţiva ani. Pentru orăşelul surorii mele, cu arhitectura lui veche, cu brânza lui mucegăită, cu Saona pe care plutesc lebede şi pe malul căreia au loc concerte de jazz, cu frumoasele piste de biciclete, care traversează vii întinse sau urmează cursul râului. Pentru locul în care nu îţi vine să cauţi pe net, la prima oră a dimineţii, ultimele gafe ale Veoricăi sau ultimele declaraţii de la Antena 3 ale primului PSD-ist al ţării.

M-am gândit, în ultimul an, cum ar fi să schimb „Bună dimineaţa!” pe „Bonjour!”. Telemeaua pe brie. „Să-l dau” pe Dragnea şi „să-l iau” pe Macron. Ştiu că mi-ar fi foarte greu. Adaptarea, xenofobia, limba,  familia, prietenii, locurile mele dragi. Toate la un loc. Şi totuşi, nu pot să nu mă gândesc la asta. Dilema „Vama Veche sau Macon” e dilema “lupt sau renunţ”.
Mi-e tot mai greu să cred că ţara mea se va face bine. Îmi vine tot mai greu să mă conving că merită să luptăm. Celor care, aseară, pe Arena Naţională, au aclamat-o pe Simona Halep şi au huiduit-o pe Gabriela Firea, îmi vine să le spun: haideţi, să plecăm. Să râmână ei cu “protestatarii” de la mitingul lui Dragnea. Iar noi să ne vedem de vieţile noastre, să încercăm să ni le trăim cum ştim mai bine. Pentru că pe ei nu-i vom schimba niciodată.

Vorbeam cu o prietenă deunăzi şi ea îmi spunea că singura noastră soluţie este educaţia. Educaţia copiilor şi tinerilor de la ţară, a copiilor şi tinerilor din medii defavorizate. A viitorilor votanţi. E o soluţie pe termen lung, am spus. Dar ce facem acum? Cum scăpăm ACUM? Nu există nicio soluţie pe termen scurt, m-a asigurat. Şi atunci, asta înseamnă că noi suntem o nouă generaţie de sacificiu?
Acum 20 de ani îmi propuneam să schimb lumea. Să o fac mai dreaptă, mai bună, mai liberă. Am încercat, dar n-am reuşit. Mă întreb dacă nu e cazul să renunţ. Dacă nu e timpul să trec peste ambiţiile de adolescentă şi să-mi trăiesc viaţa în altă parte.

Iar ce mă chinuie cel mai mult e că nu ştiu dacă, peste alţi 20 de ani, nu mă voi urî pentru că mi-a fost teamă să iau o decizie la momentul potrivit. Că nu ştiu dacă, peste 20 de ani, bătrână şi cu o pensie de 2 lei, nu mă voi dispreţui că nu am avut curajul să plec şi că am acceptat toate mizeriile politicii şi societăţii româneşti doar pentru că mi s-a părut greu ca, la 40 de ani, să o iau de la capăt. Că am renunţat la libertate pentru un dram de confort, care nu e confort, sau pentru o urmă de siguranţă, care nu e nicidecum sigură.
Mi se pare că aici, la noi, democraţia moare câte puţin în fiecare zi.
Libertatea ni se împuţinează în fiecare zi. Dar se întâmplă pe nesimţite, aşa încât de abia realizăm că ceva se întâmplă. Încât nici nu mai reacţionăm. Nu mai găsim energia necesară să ne strângem în pieţe cu miile. Am obosit. Ne-am scârbit. Doar că ei nu obosesc. Fac paşi înapoi, dar pe urmă se repliază şi încearcă din nou. Nu renunţă la planurile lor malefice.
Nu mai e timp să stăm cu mâinile în sân. Pentru noi, soluţiile sunt doar două: luptăm sau plecăm.  

Read more

joi, 7 iunie 2018

Wish You Were Beer
iunie 07, 20180 Comments


Îi văd aşezaţi la masa albă de plastic. În jurul lor, oamenii merg grăbiţi, taxiurile claxonează, un câine vagabond caută resturi de mâncare. Ea, mică de statură, cu părul prins neglijent într-o coadă în vârful capului, maiou roz şi fustă de mătase albastră, cu flori. El, puţin mai copt, înalt, cu obrajii scobiţi, ca o prăjină în bătaia vântului. Ten întunecat şi priviri rătăcite. Chiar şi de aici îi văd textul de pe tricou: „Wish you were beer”. Nu pare genul care ascultă Pink Floyd, şi nici cel care vorbeşte limbi străine. E, mai degrabă, genul care lucrează în construcţii, asudând din greu pentru fiecare sută de lei.
Foto: Diana Topan
Mişcă ceva din buze, apoi ea se ridică şi merge în apropiere, la chioşc. Stă câteva minute la coadă şi cumpără două plăcinte cu brânză şi smântână. Una i-o dă lui. Stau şi mănâncă fără să-şi vorbească. La un moment dat, el se opreşte şi, cu un deget, îi şterge iubitei pata de smântână de pe nas. Atunci, ea îi caută piciorul pe sub masă şi îşi lipeşte pulpa goală de pulpa lui.
Când termină de mâncat, el îşi aprinde o ţigară. Apoi îi caută palma şi îi prinde degetele într-ale lui. Se privesc fără să îşi vorbească. Vântul poartă şerveţelele mototolite, în care au fost ambalate plăcintele, şi le aruncă pe jos. Câinele vagabond se apropie şi le amuşină, pofticios.
Apoi, cei doi se ridică şi pleacă. El o prinde tandru de după umeri, ea îşi aşază o palmă pe şoldul lui. Din spate, par a fi o corabie fragilă, dezechilibrată de furtună. Just two lost souls/Swimming in a fish bowl”.

Read more

luni, 4 iunie 2018

Ultima zi de teme cu copiii de pe Pirită. Vine vacanţa, cu trenul din Franţa!
iunie 04, 20180 Comments


Azi am făcut iar teme cu copiii de pe Pirită. Claudia (Costea) s-a dus după ei la marginea oraşului şi i-a adus cu microbuzul la Centrul Rivulus Pueris, de lângă RFN. Vreo 25 de copii s-au înghesuit în maşina prea mică şi fără aer condiţionat. Alţi vreo zece au rămas la colibe, supăraţi că n-au mai încăput în microbuz. Ar fi vrut să vină şi ei să facă teme, să coloreze, să mănânce dulciuri, să se uite la desene animate şi să se joace în părculeţ. Nu s-a putut nicicum.

A lipsit şi Maricica. Maricica, prietena mea din clasa întâi, viitoarea contabilă. A trebuit să stea acasă, să aibă grijă de colibă şi de fraţii ei. Au venit copii de clasa întâi şi mai mici, de vreo 5-6 ani. Cei mari aveau grijă de cei mici. Au ajuns uzi de transpiraţie şi toropiţi de căldură. Au fugit la baie şi şi-au udat părul, s-au spălat pe obraz şi pe braţe. Unul dintre copii a dormit tot timpul, într-un scaun, răpus de oboseală. Viaţa pe care o duc îi privează adesea de somnul atât de necesar unei dezvoltări armonioase.
Claudia Costea, arătându-le copiilor cum se desenează o căsuţă
Ceilalţi au fost destul de agitaţi azi. Au fost mulţi şi Claudia de abia a reuşit să îi facă să stea cuminţi. Am fost şi patru voluntare (trei fete din Italia, Portugalia şi Turcia şi cu mine), am ajutat cum am putut. Claudia le-a cerut copiilor să deseneze casa în care le-ar plăcea să trăiască. Ba chiar le-a desenat o căsuţă pe tablă, cu doi omuleţi şi un căţel în curte. Unii au desenat flori în faţa casei. Alţii, mai micuţi, au făcut desene abstracte. Samuel a desenat cel mai minuţios. În faţa casei era o bicicletă, care avea şi un loc special pentru sticla cu apă. Era şi un  omuleţ şi o maşină în iarbă. Apoi au apărut o inimioară şi cuvântul „love”. Un vis complet de tihnă, iubire şi bunăstare.

A urmat tema la matematică. Adunări până la 20 şi descompunerea unor numere în zeci şi unităţi. A mers bine, cu poticneli neînsemnate. Copiii au nevoie de încurajări, uneori sunt ezitanţi, chiar dacă ştiu răspunsurile corecte. Ar fi fost nevoie de mai mulţi voluntari care să îi ajute pe copiii mai măricei. Cei mici au colorat căluţi în culorile curcubeului.
Apoi, Claudia le-a dat copiilor napolitane, cireşe şi suc de mere. Mi-a spus că are o sponsorizare pe care o drămuieşte cât poate de bine, să ajungă pentru mai mult timp. Copiii cereau supliment la supliment. Păreau să nu se mai sature. Ne-a fost frică să nu îi doară burtica.

În sfârşit, a venit timpul să ieşim în parcul din apropierea Centrului. N-am mai apucat să facem şi tema la limba română. Copiii de abia aşteaptă să meargă la leagăne, la tobogane, la căsuţele suspendate şi la celelalte minunăţii care le sunt accesibile doar o dată pe săptămână. Uneori se ceartă, ar sta în leagăne toată ziua şi ele nu sunt suficiente pentru toţi, dar Claudia face ordine şi îi pune să recite poezia: „La Centru suntem cuminţi şi nu ne batem”. Toţi copiii ştiu regula aceasta şi, în general, se străduiesc să o respecte.
Aceasta a fost ultima întâlnire de luni de la Centru. În curând începe vacanţa. Ne vom revedea cu cei mici de pe Pirită în luna iulie, într-un alt loc, mai apropiat de colibele lor. Aici, la Centru, sunt condiţii bune, dar Claudia ar fi dorit ca angajaţii să se implice mai mult în bunul mers al lecţiilor. Să ajute şi ei la supravegheatul copiilor.



Aproape un an au mers copiii acolo, lunea după-amiaza, pentru a aprofunda cele învăţate la şcoală. În acest răstimp, Claudia a fost singură. Au ajutat-o doar voluntarii, câteodată mai mulţi, alteori mai puţini.



Şi totuşi, Claudia nu se dă bătută. Merge înainte cu încăpăţânare. Pentru că e hotărâtă să scoată oameni din aceşti puşti gălăgioşi şi nerăbdători. Vrea ca Maricica să devină contabilă, iar ceilalţi să se facă şoferi, sau vânzători, sau ingineri, sau profesori. Şi eu cred că, dacă muncim cu toţii, voluntari, copii, profesori, dar şi autorităţi, nimic nu e imposibil.


Read more

@diana.topan