Fabrica de fericire

duminică, 20 ianuarie 2019

Lucruri care mă sperie
ianuarie 20, 20190 Comments

Zilele trecute, o prietenă a mea stabilită în Canada a distribuit pe Facebook un mesaj în engleză care spunea că, deși este adultă, totuși nu doarme nici acum cu ușa de la dulap deschisă. Referitor la fricile noastre care au trecut granița copilăriei, eu am postat un comentariu în care îi spuneam că, deși sunt adultă, nu dorm niciodată cu tălpile dezvelite. Pe urmă am revenit cu explicații, căci motivele mele sunt, de fapt, două: primul, că un monstru ar putea să profite de întuneric ca să mă muște de degete, și un altul, că motanul meu, Berlioz pe numele din buletin, Mitzu, pe numele de scenă, va profita CU SIGURANȚĂ de neatenția mea și mă va mușca de degete. Probabil că degetele mele seamănă cu niște șoricei, altfel nu îmi explic.
Foto: Lucian Petru Goja
Ei, și meditând eu asupra acestei probleme de o mare gravitate și importanță cosmică, am făcut o listă de 14 lucruri de care mă tem, cu mici explicații care să risipească misterul. Îmi propun să completez lista de fiecare dată când mă confrunt cu o nouă spaimă, chiar sunt curioasă la ce număr voi ajunge.

Pe voi ce vă sperie mai mult?


1. ►ordinea exagerată (pentru că îmi distruge creativitatea);

2. ►curiozitatea nemascată a altora cu privire la persoana mea (pentru că oamenii aceștia sunt agresivi, nu-i așa?);

3. ►oglinzile (doar cele care nu subțiază);

4. ►viespile (pentru că și lor le plac dulciurile);

5. clădirile înalte (pentru că oricând se poate găsi vreun nebun care să îți facă vânt pe geam);

6. sticlele de vin nedesfăcute (pentru că tirbușoanele se rup prea adesea);

7. frigiderele goale (pentru că nu sunt pline);

8. interdicțiile de orice fel (pentru că mereu voi dori să fac ceva ce îmi este interzis);

9. portmoneele ușoare (al meu este greu tot timpul, chiar și atunci cînd nu am decât mărunțiș);

10cocoșii (pentru că eu sunt pacifistă);

11. dragostea;

12. lipsa dragostei;

13. laudele exagerate (acum pe bune, ce urmărește omul ăsta?);

14. ►șobolanii (pentru că sunt foarte inteligenți, deși nu par);

15. ►vântul (pentru că mereu am impresia că îmi va ateriza o bucată de acoperiș în cap). 



Read more

miercuri, 16 ianuarie 2019

Lansare de carte: "360 de grade" de Anca Goja (impresii fotografice)
ianuarie 16, 20190 Comments

Poate știți, poate nu știți, dar de curând am avut parte de o bucurie: am lansat cartea de povestiri "360 de grade", apărută la Editura Paralela 45. Impresiile detaliate mi le-am făcut deja cunoscute pe Facebook (Anca Goja - unde puteți găsi și o serie de fotografii de la eveniment, semnate de Lucian Petru Goja), așa că voi reaminti doar că mi-au fost de ajutor drd. Onoriu Raul Dan, în calitate de moderator, prof. Mirela Ardelean și poeta prof. Adela Naghiu, care au vorbit despre volum. Momentele muzicale de excepție i-au aparținut Norei Denes. Gazde: Dragoș și Ralu' Conțiu (Podul Viilor 9).
Am primit și fotografiile realizate de prietena și colaboratoarea mea Diana Topan, din care prezint aici o selecție.
Mulțumiri tuturor!💗

0




Read more

marți, 15 ianuarie 2019

Anul bomboanelor de ciocolată
ianuarie 15, 20190 Comments



Chiar dacă a trecut de multișor „cumpăna dintre ani”, cum probabil s-ar exprima un breaz ministru al culturii, expert în limba de lemn, eu tot îmi mai fixez câte un obiectiv, așa, ca să nu-mi pierd antrenamentul. Așadar, o mare dorință a mea pentru anul acesta este să învăț să lucrez cu ciocolata. Aș vrea să o stăpânesc, să o subjug, să o silesc să se comporte așa cum vreau eu, fără milă și fără ezitare. Mi-ar plăcea să învăț să fac bomboane de ciocolată, să le umplu cu ganache-uri, cu lichioruri, să le dau arome de cafea, cognac și vișinată, să fie nerușinate și irezistibile. Mi-ar mai plăcea să știu să fac decoruri complicate din ciocolată, așa cum l-am văzut anul trecut pe Kovacs Janos făcând la un curs de cofetărie de la Cluj. În mîinile lui, părea totul foarte ușor și distractiv. În ce mă privește, după cum mă cunosc, probabil că „în culise” situația ar arăta destul de murdar, cu mine mânjită în cafeniu din cap până în picioare, dar zău că nu mi-ar păsa, dacă rezultatul de pe masa de lucru ar fi așa cum trebuie.

M-am jucat puțin cu niște ciocolată, zilele trecute, și am meșterit niște bombonele. Nu sunt făcute profesionist, nu am temperat ciocolata și nici nu am umplut bomboanele cu cremă, ci doar cu portocală și lămâie confiată, merișoare, caju și felii de migdale, dar le-am făcut pentru că simțeam nevoia să încerc. Sper ca, peste un an, să mă pot lăuda că am făcut bomboane de ciocolată așa cum trebuie. Până atunci, defilez cu acestea, cât se poate de amatoristice.
A, da, uitasem să vă spun că un alt obiectiv pentru acest început de an este să dau jos niște kilograme. Cum se potrivește acest goal cu cel enunțat anterior? Nicicum. Așa sunt eu, omul extremelor și al paradoxurilor.
Ceea ce, concret, înseamnă că prietenii mei vor trebui să mănânce muuuulte bomboane anul acesta. 😊

Read more

miercuri, 2 ianuarie 2019

Un rost pe lume
ianuarie 02, 20190 Comments



Anul acesta nu simt luna ianuarie ca pe un nou început. Din contră, simt că duc cu mine mai departe toată rugina anului trecut, toate eșecurile pe care le-am avut în viață (și care seamănă toate între ele, ca și cum ar izvorî unul din altul). Mă simt inutilă, pentru că nu pot să scriu.
Mă numesc Anca Goja și nu am mai scris povestiri de trei luni. Doar că aș da orice să nu scap de dependența de scris.
Am început să scriu povestiri în 2010. Am mai spus asta, eram într-o noapte, în pat, la mine în dormitor, și mi-a venit o idee. Un nucleu de poveste. Am scris povestirea chiar atunci, în pat, la lumina lămpii, și dintr-o dată m-am simțit alt om. Eram după un eșec sentimental, boleam, și faptul că am scris m-a făcut să sper că poate totuși nu sunt complet lipsită de valoare. Povestirea aceea a fost proastă, nu am publicat-o nicăieri, era plină de clișee, dar după ea au urmat altele, mai bune. Am devenit dependentă de scris și scrisul e viciul meu cel mai dulce.



Am mai trecut prin blocaje. Cel mai grav a fost în 2016, când am publicat a doua mea carte de povestiri, „Fabrica de fericire”. După ce am terminat de scris povestirile care urmau să fie cuprinse în carte, după ce volumul a început să prindă contur, m-am oprit. Nu am mai putut să scriu nimic. Publicarea cărții a trenat, tipărirea a fost amânată, iar eu în timpul ăsta nu făceam altceva decât să aștept. Știam că încheiasem o etapă, dar nu puteam să trec la următoarea. Eram undeva între două vagoane și mă chinuiam îngrozitor.
Nu știu dacă mă pot numi scriitoare. Știu că mai am multe de învățat într-ale scrisului. Dar pentru un scriitor, sau pentru cineva preocupat de scrisul ficțiunii, a suferi un blocaj este cel mai îngrozitor lucru care i se poate întâmpla. Te simți neputincios, inutil, fără niciun rost pe lume. Te întrebi dacă mai are rost să trăiești, dacă vei mai putea scrie vreodată o carte, dacă ai vreun motiv să te ridici dimineața din pat sau dacă ar trebui să rămâi acolo la infinit și să-ți plângi de milă. Te întrebi dacă ai avut vreodată măcar o fărâmă de talent, dacă nu cumva apropiații ți-au lăudat scrierile doar din milă, dacă nu consumi hârtia degeaba, dacă nu cumva ești un grafoman. Te întrebi


 cine ești și dacă nu cumva până acum ai avut o imagine falsă despre tine însăți.
Un șoc emoțional m-a făcut să încep să scriu și un altul m-a făcut să mă opresc. Stima de sine a avut o cădere liberă și am început să mă judec aspru. Citeam azi o postare pe blog a unei cunoștințe care a suferit de anxietate și care a studiat mult problema aceasta. O observație mi s-a potrivit: trebuie să avem compasiune față de noi înșine. Să ne autojudecăm cu blândețe și înțelegere. Astfel ne va scădea nivelul de stres. Și mi-am propus să urmez acest sfat. Să nu-mi mai spun nici în cele mai negre momente că sunt cea mai jalnică ființă de pe pământ. Să nu-mi mai spun că nu merit să trăiesc.
Întotdeauna aștept sărbătorile de iarnă cu nerăbdare și emoție. Sunt atee, dar bucuria sfârșitului de an vine din întâlnirile cu familia și prietenii, din ideea de generozitate și compasiune. După ce sărbătorile trec, urmează o perioadă cenușie, în care mă târăsc în întâmpinarea primăverii. Dacă nu îmi găsesc obiective precise, mă scufund în tristețe și miserupism.
Dar anul acesta am un obiectiv important. Pe 11 ianuarie, de la ora 17, în Podul Viilor 9 (Baia Mare, Centrul Vechi), eu și câțiva prieteni ai mei lansăm cea de a treia mea carte de povestiri, intitulată „360 de grade”. Mai bună decât a doua mea carte și mult mai bună decât prima, ceea ce pentru mine e îmbucurător. M-am străduit să evoluez și cred că am reușit, ceea ce nu înseamnă că nu mai am mult de îmvățat. Scrisul e ca o unealtă pe care cu cât o folosești mai mult, cu atât ai rezultate mai bune.
Acum sunt iar între vagoane. Sper ca, după ce voi lansa cartea și în Baia Mare (am lansat-o în luna decembrie la târgul de carte Gaudeamus, la standul Editurii Paralela 45), să pot să mă apuc iar de scris. Îmi voi face un program riguros în fiecare dimineață și mă voi autoprovoca folosind cuvinte sau imagini cheie. Voi proceda ca un profesionist, nu ca un amator care scrie doar atunci când inspirația îl trage de mânecă.
Și atunci voi ști că am un motiv să mă ridic din pat dimineața și să merg pe stradă cu capul sus, ca orice om care crede în sine însuși.

Read more

vineri, 7 decembrie 2018

Visuri uitate, visuri înviate
decembrie 07, 20180 Comments



Când am auzit că Mirela Oprea vine în Baia Mare cu atelierul ei de Dream Management, m-am panicat puțin. Sigur că m-am bucurat, doar nu o mai văzusem pe Mirela de mai bine de doi ani, dar m-am și speriat anticipând că mă va scoate din căldurica atât de confortabilă a creierului meu. În mod normal, probabil că nici nu aș fi participat la atelier, de frică să nu sufăr. Căci să vorbești în public despre visurile tale neîmplinite e, de multe ori, dureros. Dar, fiind vorba despre fosta mea colegă de cameră de cămin, despre o bună prietenă din facultate și despre o femeie pe care o admir pentru activitatea ei profesională și nu numai, nici nu s-a pus problema să ratez atelierul.
Mirela, Anca și Bogi
M-am bucurat să o revăd exact așa cum o știam: veselă, firească și caldă. La atelier am fost șase participante, toate cu vârste în jur de 40 de ani, cu preocupări diferite. Am reîntâlnit-o pe Bogi, cu care împărțiserăm aceeași cameră de cămin din Cluj. Dar și pe Claudia, pe care o știam prin prisma activităților ei în slujba copiilor romi.
După ce ne-am prezentat, aflând despre fiecare destul de multe detalii, Mirela ne-a cerut să scriem pe o hârtie cât mai multe visuri ale noastre. A câștigat Ileana, cu 13 visuri de împlinit. Eu am avut doar 5, printre care să citesc mai mult, să reîncep să scriu povestiri (blocajul e cel mai frustrant lucru care i se poate întâmpla unui scriitor) și să fac mai multe eforturi pentru a-i reda sănătatea motanului meu. Desigur, sunt și visuri care nu se spun, ba chiar se și gândesc cu timiditate. Dar când ni s-a cerut să alegem un singur vis pe care să îl dezvoltăm, m-am oprit asupra dorinței mele de a călători. Și nu oriunde, ci în Elveția, în Irlanda și, mai ales, în Portugalia. În Elveția, două prietene dragi, Diana și Diana, organizează an de an o conferință pe teme interesante (democrație, migrație, incluziune etc) și de vreo trei ani mă tot invită să particip. Evident, până acum nu am reușit să ajung acolo, mereu ivindu-se tot felul de obstacole. În Irlanda trăiește cea mai bună prietenă a mea din facultate, Manuela, stabilită acolo de vreo 18 ani. Deși ne vedem extrem de rar, distanța nu ne-a slăbit prietenia, așa cum se întâmplă de obicei. Nu am fost niciodată la ea, deși mă cheamă mereu. Ce e drept, până acum am avut ca scuză răul de înălțime de care sufăr, și care m-a făcut ca ani de zile să nu mă apropiu de avioane. Anul acesta, însă, am făcut pasul cel mare și am zburat până în Franța și înapoi. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu m-aș mai fi dat jos din avion. Desigur, prima reacție a Manuelei a fost să își reînnoiască invitația de a călători în Irlanda.
Cu Portugalia e altceva. Nici nu știu cum mi s-a sădit visul acesta în inimă. Are legătură cu al lor saudade, cu muzica și cu limba aceea care sună incredibil de dulce. Nu cunosc pe nimeni în Portugalia, de aceea visul de a ajunge acolo mi s-a părut mereu ceva foarte îndepărtat, dacă nu irealizabil. A rămas o dorință vagă, dar persistentă, care mi se reactivează de câte ori aud la televizor crâmpeie de limbă portugheză sau ascult pe Internet muzică fado.
După ce mi-am expus visul, celelalte participante și Mirela mi-au pus întrebări legate de el, pentru a și-l clarifica. Mi-am dat seama că nu mă gândisem deloc la aspectul practic: să-mi fac un buget, să caut modalități de transport, eventual să-mi cumpăr bilete de avion din timp, pentru a economisi niște bani. Căci obstacolele principale invocate de mine pentru a-mi atinge visul au fost lipsa banilor și lipsa timpului, alături de neajunsul de a călători singură. Mirela m-a întrebat dacă am venituri mici, sau dacă problema este că nu știu să economisesc, și concluzia a fost că ambele variante sunt adevărate. Am un venit relativ mic, dar îmi place să-mi fac mereu mici bucurii și să fiu darnică cu cei din jur. Și atunci s-a întâmplat ceva ce m-a uimit peste măsură. Mirela mi-a cerut un leu, spunându-mi că nu mi-l va mai da înapoi. I l-am dat. Apoi mi-a mai cerut cinci lei. Am întrebat-o ce vrea să facă cu ei, și mi-a spus că orice vrea ea. Dar fiind vorba despre banii mei, am vrut să știu exact la ce vor fi folosiți. „Îmi iau o cafea”, mi-a spus Mirela. Așa că i-am dat cinci lei. După care mi-a mai cerut zece lei. Nu i-am mai dat, singurii mei bani la ora aceea fiind o sumă luată cu împrumut. Iar Mirela mi-a înapoiat cei șase lei și mi-a spus să îi pun bine, să fie primii bani pe care îi economisesc pentru călătoriile mele. După ce cursul s-a încheiat, Mirela a venit la mine cu o bancnotă de 50 de lei și mi-a oferit-o, spunându-mi că e contribuția ei la visul meu. Am fost foarte emoționată de gestul ei neașteptat, pe care nu avea nicio obligație să îl facă, fiindcă demonstrația fusese deja făcută.
Dar revenind la momentul întrebărilor, acesta a fost urmat de câteva sugestii și informații trecute pe bilețele și pe care colegele de atelier mi le-au făcut cunoscute de abia la final. Scenariul prevedea ca fiecare să ajute cu ce poate: un sfat, un gând bun, o carte de citit pe o temă potrivită etc. Cineva mi-a indicat un grup de Facebook pentru educație financiară. Altcineva, o metodă de întrajutorare bănească. O colegă mi-a spus să îmi imaginez că mâine va fi ultima mea zi pe pământ, și să iau decizii în consecință. Altcineva mi-a sugerat să apelez la un grup de tineri creștini care organizează excursii în străinătate în fiecare iarnă, la prețuri reduse. Cineva mi-a sugerat programul Work Away, prin care poți vizita țări străine muncind câteva luni departe de casă. Iar o prietenă mi-a propus ca, dacă voi ajunge în Portugalia, să mă cazez la un motel social situat pe malul oceanului, contra 20 de euro pe noapte. Atâtea idei, bune sau mai puțin bune, venite de la oameni pe care până ieri nu îi cunoșteam, sau de la prietene la care nu mă gândisem să apelez vreodată pentru ajutor, m-au copleșit. Și m-am gândit ce mare greșeală aș fi făcut dacă, de frică, aș fi ratat atelierul. Unde nici măcar nu am plâns (deși era cât pe ce).
Exercițiul de la final a fost să identificăm cel mai mic pas pe care îl putem face în direcția visului nostru. Un pas mărunt, ridicol, dar pe care să îl facem degrabă și constant. I-am promis lui Bogi, dream managerul meu, că în acest week-end voi căuta pe Internet niște modalități potrivite de a ajunge în Elveția. La vară voi merge negreșit la conferință. Bogi mă va căuta marți, ca să verifice dacă m-am ținut de cuvânt. Eu, la rândul meu, o voi verifica pe ea.
Deja simt că visul meu capătă concretețe. Mă pot vedea pe malul lacului elvețian din munți, lângă castel, admirând cețurile. Mă pot vedea râzând cu Manuela pe străzile Dublinului. Mă pot vedea în Portugalia, pe malul oceanului, scriind povestiri într-o agendă. Totul e mai clar acum. Și cu cât obiectivul e mai clar, cu atât e mai ușor de atins. Mulțumesc, Mirela, pentru că m-ai făcut să îmi aduc aminte de visul meu mereu amânat și să îi dau importanța pe care o merită. Pe care o merit.
Read more

marți, 4 decembrie 2018

Magia Crăciunului e în oamenii de lângă noi
decembrie 04, 20180 Comments


Trăiesc în Baia Mare de când mă știu. Nu voi cădea în greșeala de a spune că acesta este orașul în care „nu se întâmplă nimic”. Am fost jurnalist cultural și știu că trebuie doar să fii puțin atent pentru a vedea că expozițiile sau lansările de carte sunt destul de dese, chiar dacă nu întotdeauna de calitate. Deși a fost până recent un oraș minier, Baia Mare are o tradiție serioasă în ceea ce privește arta plastică, precum și numeroși artiști buni care trăiesc azi aici sau care au plecat să lucreze prin alte părți.
Și totuși, există anumiți artiști care în mod obișnuit nu ar avea cum să își întâlnească publicul. Sunt artiști (și unii meșteșugari foarte pricepuți, pe care am ales să îi numesc tot artiști, nu întâmplător) care lucrează obiecte de decor interior sau bijuterii, și în general lucruri care, pe lângă funcția estetică, au pentru noi o anumită utilitate practică. Aceștia sunt de cele mai multe ori oameni tineri, foarte talentați, creativi și muncitori, care își doresc să trăiască din arta lor și care și-au dat seama că acest lucru nu este deloc ușor.
Este unul dintre motivele pentru care în Baia Mare a apărut, în urmă cu câțiva ani, un eveniment aparte: Târgul Darurilor de Crăciun. „A apărut”, deși nu din senin, ci prin munca asiduă a unor oameni care și-au propus să schimbe puțin lumea în care trăiesc. Desfășurat, prin tradiție, la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, diferențiindu-se, deci, din start, de târgurile organizate de autoritățile locale pe străzi sau în piețe publice, Târgul Darurilor de Crăciun și-a dorit să fie altceva. Nu doar că și-a propus să acopere o categorie de public aproape ignorată anterior, ci și-a dorit să educe publicul larg pentru a aprecia frumosul autentic. Mai pe șleau spus, Târgul Darurilor de Crăciun și-a propus să lupte cu kitsch-ul, într-o perioadă în care „chinezăriile”, produsele ieftine și de proastă calitate, invadau tarabele așa-zișilor meșteri populari prezenți la târgurile de Crăciun organizate de municipalitate.
Copyright: Alina Bondrea
A fost o țintă ambițioasă și doar parțial atinsă. Poate pentru că cei abonați la „chinezării” nu prea trec pragul Bibliotecii. Sau poate pentru că unii ar vrea să cumpere obiecte de calitate, dar nu și le permit. Sau poate pentru că mediatizarea Târgului Darurilor de Crăciun nu a fost suficient de bună.
Cert este că s-au făcut eforturi ca acest târg să fie unul al decenței și al bunului-gust. Oamenii care treceau pragul Salonului Artelor în săptămâna dinainte de Crăciun găseau acolo o atmosferă caldă, familială, într-un decor ales cu grijă. Lucrușoarele expuse spre vânzare, de la felicitări la decorațiuni pentru brad, de la bijuterii la jucării sau obiecte de decor interior, erau lucrate manual, fiind de multe ori unicate, și erau alese cu grijă înainte de târg. Prin calitatea obiectelor vândute, târgul depășea statutul de simplu eveniment provincial, bifat an de an înainte de sărbători, și devenea un moment important în viața comunității. Asta inclusiv datorită faptului că o parte din artiștii expozanți, aleși pe sprânceană, erau invitați din alte orașe ale țării, unde își dovediseră deja valoarea.
E adevărat că cei mai mulți dintre artiști ajunseseră să se cunoască bine între ei, nucleul dur al târgului menținându-se același peste ani, dar nicăieri, la niciun eveniment expozițional, nu am găsit o atmosferă mai caldă decât la Târgul Darurilor de Crăciun și la „fratele” din primăvară al acestuia, Târgul „Mărțișor cu dor”. Am identificat mereu mult invocata „magie” a sărbătorilor de iarnă cu acest târg, pentru că, oricât de abătută aș fi intrat în spațiul expozițional, ieșeam de acolo de fiecare dată cu zâmbetul pe buze și da, fericită. Și știu sigur că același efect îl avea târgul și asupra altor băimăreni, dornici să dăruiască de sărbători celor dragi obiecte cu suflet, pentru a le aduce o adevărată bucurie.
Nu știu de ce am vorbit despre el la timpul trecut. Anul acesta, Târgul Darurilor de Crăciun nu va dispărea. Va fi redus, însă, la esență. Astfel că nu va dura o săptămână, ci doar trei zile, în perioada 19-21 decembrie, când va fi deschis între orele 9 și 19. Spațiul ales va fi același: Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”, Salonul Artelor. Nu vor lipsi noutățile, printre care ateliere de lectură, cu povești pentru copii, căci, nu-i așa, Crăciunul este în primul rând o sărbătoare a copiilor. Sau o seară cu degustare de produse locale. Sau colindătorii, alături de alte surprize. Așa că atmosfera de poveste este garantată. Magia sărbătorilor e, de cele mai multe ori, în oamenii de lângă noi.















Read more

@diana.topan