Fabrica de fericire

sâmbătă, 9 noiembrie 2019

Întâlnirea
noiembrie 09, 20190 Comments



Sunt o fată cuminte. Mă trezesc în fiecare dimineață la ora 7, ca să nu întârzii la facultate. Sunt respectuoasă cu profesorii și amabilă cu colegii de grupă, chiar și cu Alin, care râde mereu de felul în care pronunț cuvintele cu litera „s”. Mă spăl pe dinți de două ori pe zi și beau câte doi litri de apă. Duc la reciclat bateriile de la vibrator și nu arunc niciodată uleiul uzat în chiuvetă.

Duc o viață liniștită. De la facultate merg direct la apartamentul unde stau în chirie. Învăț, seara mă mai uit la câte un film, apoi mă culc devreme. Uneori visez ciudat, și atunci aprind laptopul și scriu.

În general, scriu scurte povestiri. Nu le public nicăieri, dar când mi se adună mai multe, trag una la sorți și o imprim în exact 15 exemplare. Apoi seara, după ce se lasă întunericul, las câte un exemplar în ușa fiecărui vecin de-al meu. Am grijă să nu fiu văzută. Îmi place să cred că vecinii mei citesc povestirea înainte de culcare și că, poate, visul meu se împletește în gândurile lor noptatice.

Foto: Lucian Petru Goja


Uneori, când vin de la facultate și mă întâlnesc cu câte un vecin în fața blocului, mă uit insistent în ochii lui, încercând să ghicesc dacă el mi-a citit sau nu povestirile. Dacă, printre rânduri, a descoperit-o pe Andra cea adevărată. Dar vecinii mei mereu își întorc privirea în altă parte, de parcă nimeni și nimic nu le-ar putea deranja viețile serbede, cu țeluri mărunte.

Acum se apropie iarna și zilele sunt tot mai scurte. Mă refugiez în apartamentul meu închiriat ca într-o scorbură călduță. De o vreme, însă, am senzația ciudată că cineva mă urmărește. Că, de dincolo de geamurile întunecate, o privire îmi caută prezența. Am verificat de mai multe ori, însă nu am observat nimic suspect. Am tras perdelele mai bine, dar senzația neplăcută a rămas.

Într-o seară, am auzit o foșgăială dincolo de ușa de la intrare. Cum nu am vizor, am deschis ușa, însă pe holul întunecat nu era nimeni. Am închis ușa rapid, cu spaimă în suflet. Am învârtit cheia de două ori și m-am băgat în pat. După câteva minute, a sunat soneria.

- Cine-i?
- Ough9ef84t7 hvjdnckdsn.

N-am înțeles nimic. Am deschis totuși, de teama de a nu fi ridicolă. Era vecinul de la trei, un tânăr înalt și corpolent, cu o sticlă de vin roșu în mână. Stăteam și mă uitam la el, încercând să-i ghicesc intențiile.

-Nu mă lași să intru?, m-a întrebat.

M-am dat deoparte și l-am lăsat să pășească în camera de zi.

-M-am gândit că ai vrea să bei cu mine un pahar de vin, mi-a zis, și și-a întins brațul în jurul umerilor mei.
-Nu beau alcool, am spus, sec. Am rămas în picioare, în timp ce el s-a făcut comod pe canapea.
-Nu bei, pe dracu, a spus, cerându-mi cu glas autoritar un tirbușon. În povestirile alea nu ești atât de cuminte precum vrei să pari. Ai crezut că mă păcălești?

Îl priveam și îl vedeam cu ochii bulbucați, cu părul în dezordine și obrajii umezi de transpirație, cu mâna înfiptă în părul colegei mele de an și lovind-o cu capul de tocul ușii. Îl vedeam așa cum fusese cu câteva luni în urmă, când ea, iubita lui, voise să îl părăsească, iar el venise la facultate, să-i bage mințile în cap.

Mă uitam la firicelul de salivă care i se scurgea din colțul buzelor, la obrajii lui deja lucioși, și mi se părea că mă aflu într-o buclă temporală. Urechile îmi țiuiau, îi vedeam doar gura schimonosită repetând „tirbușon!”, „tirbușon!”. Dar nu puteam să reacționez nicicum.

Foto: Lucian Petru Goja


Atunci el a pus sticla de vin pe masă și și-a scos din buzunarul vestei niște foi mototolite. Vorbea cu mine și zâmbea batjocoritor, dar eu nu puteam auzi ce spunea. Și-a dat jos vesta, apoi și-a aruncat cămașa pe fotoliu. Abia acum îmi dădeam seama cât de masiv era. S-a apropiat de mine, iar au am făcut câțiva pași spre masă. Îi vedeam buzele groase mișcându-se peste dinții ușor îngălbeniți, dar urechile îmi țiuiau în continuare. Tremuram ca varga.

Când m-am trezit din leșin, primul lucru pe care l-am văzut a fost peretele alb, proaspăt văruit, pătat de sus până jos cu vin. Bucăți de sticlă spartă se găseau peste tot în jurul meu, și câteva mă zgâriaseră pe picioare. Bărbatul zăcea lângă masă, cu capul într-o baltă de sânge.

M-am ridicat cu greu, încercând să ocolesc cioburile. Am luat foile mototolite de pe masă și am recitit primul paragraf. Mi se păreaîn continuare că sună bine. Apoi m-am așezat pe canapea și încet, cu grijă și răbdare, am început să îndrept colile.


Read more

sâmbătă, 2 noiembrie 2019

Noi, aici. Ei, dincolo
noiembrie 02, 20190 Comments


Nu mă înspăimântă moartea, mai degrabă o privesc ca pe o prietenă care stă de pază la ușa către o lume liniștită și luminoasă. O lume unde mă așteaptă prieteni, rude, cățelușamea Brena, Jimi Hendrix, Janis Joplin și o grămadă de alți oameni faini.

În lumea aceea, nimeni nu-și mai face griji, și totuși cei care o populează ne privesc, cu o doză de curiozitate și uimire, trădată de micul zâmbet din colțul buzelor. Un zâmbet înțelegător, dar și puțin ironic. Prea prinși de gravitatea propriei vieți, noi n-am fi în stare să-i înțelegem, dacă, prin absurd, am avea ocazia să stăm de vorbă cu ei. Tot ce putem face pentru a le cultiva simpatia este ca, o dată în an, să mergem la mormintele lor cu lumânări și flori. Să ne murdărim genunchii cu noroiul de pe morminte, să obosim curățându-le de resturi vegetale și să ne gândim la întâmplări trăite împreună.

La noi, pe Valea Borcutului, ziua aducerilor aminte e pe 2 noiembrie. Așa a fost când eram copil, așa e și anul acesta, pentru că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Pornesc de la casa bunicilor, unde ei mai există doar în fotografii, spre cimitirul de pe deal, pe o vreme rece și ploioasă.


***
Stropi de apă cad pe umbrela cu pisici, cu un zgomot monoton. Din spatele porților, câinii latră apatic. Se ghicește zgomotul apei alergând printre pietre. Un bărbat cu geacă de piele bate un covor. Miroase a canal.

E sâmbătă. O femeie tânără, care și-a asortat pijamaua cu papucii de casă, spală cu mopul terasa unei case luxoase. Nicio mașină nu trece pe drum. În aer se simte izul prietenos al fumului care iese pe coșurile caselor. Totul e pustiu și mort, doar tufele de iuliska sunt verzi și viguroase.

Când să ajung la pod, un cal care trage în viteză o căruță mă face să mă dau la o parte. Trec podul, și, prin poarta deschisă, văd cimitirul. Pare că tot cartierul și-a dat întâlnire aici.

Mormintele sunt pline de flori, care mai de care mai colorate. Candele stinse dau un aer trist peisajului. În fața capelei s-a strâns lume. Un domn stă pe scaun și notează ceva într-un registru.

Urc cărarea pietruită și mă opresc la mormântul bunicilor. Plantele l-au acaparat. Dintre frunzele verzi se ițesc crizantemele. La căpătâi, o mulțime de candele stinse. Aprind și eu două și îmi amintesc cum, vara, srăbăteam drumul acesta împreună cu bunicul. Îmi cânta arii din opere și mă provoca să ghicesc lucrarea și autorul. Eu nu mă prea pricepeam. Apoi, bunicul îmi povestea libretul, iar eu râdeam, dar mă și fâstâceam la poveștile acelea de dragoste complicate, cu trădări și gelozii. Bunica ne aștepta acasă, și la ea în bucătărie mirosea mereu a scorțișoară și vanilie, a supă de pui cu zeama galbenă și a pătură de tăiței. Bunicul era aventura, spiritul liber și curajul, bunica era dragostea și căldura care ne așteptau mereu acasă. Dar era și durerea visurilor sfărâmate, a neputinței și a răbdării abuzate. Doar că asta am aflat-o de abia după ce am crescut.

Îi pun o candelă și mătușii Oti, înmormântată tot aici. Croitoreasa vestită care m-a făcut să renunț la stilul emo avant la lettre și să optez pentru hainele bine lucrate, chiar dacă eu am ales să reprezint o epocă apusă: cea hippie. La vârsta aceea, nu aveam nimic mai de preț decât muzica. Jimi Hendrix, Janis Joplin, Joan Baez, Led Zeppelin și Deep Purple îmi dictau cu ce să mă îmbrac în fiecare dimineață. Iar ei nu acceptau compromisuri.



Lângă capelă, niște femei și bărbați se ceartă. Resturi vegetale ard în râpă, emanând un fum gros. Urc cărarea îngustă și îmi amintesc că aveam același sentiment de nesiguranță și în copilărie, când mă îndreptam spre mormintele situate mai sus, pe deal. Aici doarme Buna, bunica dinspre mamă, cea cu gura slobodă. Îmi amintesc apartamentul ei de la cucurigu, frica mea de a ieși pe balcon, baia cu lumină galbenă, unde mă îmbăiam cu jucăriile mele, bomboniera mereu aprovizionată de la Pietrosul și rarele sticle de Pepsi din cămară. Îmi amintesc cățelul de pluș de care îmi era frică și radioul vechi, la care ascultam cifrele gogonate ale depășirii planului cincinal.

Pe tălpile bocancilor am kilograme de noroi. Vreau să intru în biserică, biserica lui Alexiu Pocol, dar ușa este închisă. Când cobor, mă opresc o clipă în fața mormântului lui Bobo. Zile întunecate, cu ea bolind într-o cameră neaerisită, și noi jucându-ne inconștienți, dornici de veselie și culoare, dornici de viață. Mai jos dorm Lili și Liviu. El m-a învățat să stenografiez, abilitate de care nu am avut niciodată nevoie, prin urmare am uitat-o rapid. Și tot el, se spune, ar fi pictat tabloul care stătea pe biblioteca Bunei, acela cu o casă și niște stâlpi de telegraf, în fața căruia mereu mă opream și visam. Era casa veche, mi-a spus Buna, unde trăia bunica mamei, și eu mi-o imaginam pe mama copil, privind cu uimire chefurile interminabile ale celor mari. Aprind o candelă. Stropi de apă cad pe capacul metalic și se evaporă în câteva secunde.
Mă îndrept spre poarta cimitirului. Pe pod, o mulțime de oameni cu plase pline de flori.

***
De dincolo, rudele și prietenii ne privesc cu un zâmbet ironic. O zi într-un an e ca o picătură într-un ocean. Dacă suntem atenți, răzbat până la noi bătălii, dezamăgiri, victorii, povești de dragoste și muzică bună.



Read more

marți, 22 octombrie 2019

Între cer și pământ
octombrie 22, 20190 Comments




-Traversăm o zonă cu turbulențe. Pentru siguranța dumneavoastră, vă rugăm să rămâneți așezați și să vă fixați centurile de siguranță,
spune, într-o engleză cu accent străin, o voce feminină.

Zumzet de limbi încâlcite, plânsetul unui copil, foșnetul unei pungi de snaks-uri și râsul fetiței pakistaneze, căreia maică-sa, o femeie grăsuță cu pielea tuciurie, îi arată niște poze într-o revistă.



Pe geamul rotund stau fixate ace mici de gheață, dincolo de care se zărește o masă cenușie, care ar putea fi cerul sau norii sau marea. O pătură fără început și fără sfârșit, care nu-ți dă nicio senzație definită, doar starea aceea dinainte ca lacrimile să cadă pe obraz, un fel de amorțeală a creierului stors de puteri.

Femeia de la 35 A stă cu privirea ațintită pe fulgii minusculi de gheață și, în timp ce avionul se scutură ușor, și-l imaginează pe el privind cerul cenușiu, în căutarea păsării de fier. Dar în același timp ea știe precis că sub puful umed și rece al norilor nu e decât nepăsare. Viața își urmează cursul jos, printre formele geometrice verzi, albe și albastre, la fel ca aici sus, în spațiul condensat al avionului, iar cele două realități nu se întâlnesc. 

Suedeza blondă de la 33 A își mănâncă liniștită sandvich-ul, domnul rafinat de la 34 E scrie un text pe laptop, bebelușul aflat cu două rânduri mai în spate urlă monoton și enervant, tinerii din față se țin de mână în timp ce ascultă muzică în căști.

Undeva, pe o planetă momentan nevăzută, un bărbat stă în fața calculatorului, într-un birou impersonal. Se uită la ceas și încearcă să își imagineze în ce punct se află avionul exact în acel minut. Zâmbește vag gândindu-se la fața ei de a doua zi, cu o expresie de fericire nemărginită în ochii care îl văd pentru prima oară după mult timp. Apoi gândul îi alunecă la discursul pe care trebuie să-l scrie, se mai uită o dată la ceas și degetele încep să-i joace pe taste. Textul e rece, dar profund, echilibrat, însă deloc patetic. Ca o lamă de cuțit.

Acele de gheață au dispărut, și prin geam se văd, minuscule, paralelograme de câmpuri semănate, lacuri, păduri și clădiri. Fetița pakistaneză studiază concentrată imaginile legate de primul ajutor în caz de accident, în timp ce mama ei a adormit cu fruntea sprijinită de scaunul din față. Suedeza blondă de la 33 A bea un pahar de vin roze, domnul rafinat de la 34 E a terminat de scris și își corectează atent textul, bebelușul a adormit și scâncește vag din când în când, iar tânăra din față se joacă pe telefon în timp ce stă sprijinită cu capul de umărul prietenului ei.

Femeia de la 35 A se joacă cu fermoarul hanoracului. Se uită pe geam, dar vede doar petele de murdărie de pe sticlă. Își imaginează cum ar fi să fie angajată ca femeie de serviciu la compania aeriană. Cum ar fi să trăiască într-un oraș oarecare, într-o altă țară, departe de el și de biroul lui impersonal, cum ar fi să nu-i fi simțit niciodată atingerea pielii pe obraz, cum ar fi să nu o mai obsedeze moliciunea limbii lui explorând-o, cum ar fi să nu știe ce înseamnă să se piardă în albastrul tăios al privirii lui și să nu simtă că va muri dacă el va înceta să o ia, zâmbind, peste picior. Femeia încearcă să își creioneze o viață din care el e absent și nu vede decât un cenușiu infinit. Și pete mici de murdărie, sâcâitoare, pe geam.

De jos, dintre formele geometrice verzi, albastre și albe, nimeni nu privește spre cer.

Read more

sâmbătă, 21 septembrie 2019

Bomboanele prieteniei
septembrie 21, 20190 Comments
Vine o vreme când trebuie să îți plătești datoriile. 😊

Vara asta am fost în Elveția, mai exact la Caux, la o conferință unde s-a vorbit despre toleranță, incluziune, pace, soluții de rezolvare a conflictelor între diverse comunități, despre democrație și despre implicare activă în viața societății. M-am simțit excelent acolo, printre oameni de toate culorile, de toate culturile și de toate religiile. Aș fi vrut să nu mă mai întorc. La Caux Palace există o veche tradiție a întâlnirilor de acest fel și atmosfera este diferită de restul lumii: toți sunt deschiși, sinceri, prietenoși și înțelegători. E puțin mai greu când te întorci în lumea reală și dai piept cu atitudini despre care uitaseși că există.
Bomboane din ciocolată albă cu cremă de cappuccino
Week-end-ul ăsta, în Maramureș vin câțiva oaspeți dintre participanții la conferința din Caux. Nu e meritul meu, ci al prietenelor mele Diana Damșa și Diana Topan, care s-au gândit să profite de ocazie și să organizeze o întâlnire prietenească.
Praline din ciocolată cu lapte și caise uscate
Iar eu am zis că e momentul să-mi plătesc parte din datorii. Așa că, săptămâna aceasta, în trei după-amieze, după munca de la serviciu, am făcut bomboane de ciocolată.
Praline din ciocolată neagră cu ghimbir
Ciocolată cu lapte umplută cu stafide în cognac, ciocolată cu lapte umplută cu caise, ciocolată neagră cu fistic și miere, ciocolată neagră cu ghimbir. Și o rețetă nouă: bomboane de ciocolată albă cu cremă de cappuccino. Am avut ceva emoții, dar mi-a reușit crema aceasta, care e delicioasă.
Praline cu stafide îmbibate în cognac de casă
M-am jucat din nou cu pensulele și culorile, cu formele și colile de transfer. Desenele de pe colile de transfer nu s-au imprimat așa cum aș fi vrut, și încă nu cunosc motivul. Va trebui să mai experimentez.
Am vrut să transmit bucurie și prietenie prin fiecare bomboană lucrată de mine. E atâta migală în munca aceasta, încât nu cred că o parte dintre sentimentele ciocolatierului de ocazie nu se transferă în materie.
Caux Palace

Read more

joi, 12 septembrie 2019

Lecția pe care am primit-o în stradă
septembrie 12, 20190 Comments
Ieri a fost ultima zi în care am ieșit în stradă pentru a strânge semnături. De cinci săptămâni încoace, eu și colegii mei din USR și PLUS ne-am făcut un obicei din a ieși în mijlocul oamenilor, pentru a aduna cele 200.000 de semnături necesare pentru înscrierea candidaturii lui Dan Barna la funcția de președinte al României.

A fost o experiență educativă. Pentru mine, prima de acest fel. Pentru unii colegi din USR Maramureș, ea a urmat strângerii de semnături pentru campania #farapenali și pentru alegerile europarlamentare.

Nu a fost ușor. Oamenii au opinii politice diferite și este firesc să fie așa. Mulți nu știau cine e Dan Barna, și asta ne-a dat de gândit. E clar că e nevoie de o creștere a notorietății.
Dar ceea ce m-a șocat a fost numărul foarte mare de oameni care se declară "apolitici". Am întâlnit și formula amuzantă "antipolitic". Cum să fii, logic vorbind, împotriva politicii? Cum altfel s-ar putea conduce o țară, un popor, decât prin intermediul politicii?

Este, însă, clar că oamenii au ajuns la capătul răbdării. Capitalul imens de optimism de după Revoluție tot scade de 30 de ani încoace. Acum a ajuns pe minus. Nu e de mirare, la ce conducători am avut. Nu am știut să îi alegem înțelept. Iar ei au profitat de naivitatea noastră.
Să spui că ești apolitic este, totuși, un nonsens. Politica ne influențează viețile zi de zi, în cele mai mărunte aspecte. Economia, educația, sistemul de sănătate, sistemul de justiție, administrația - toate depind de decizii politice. Nu ai avea cum să fii apolitic decât dacă ai fi un hippiot care se retrage să trăiască în mijlocul pădurii și se hrănește cu ciuperci 😈.

USR s-a născut datorită unor oameni care au ajuns la capătul răbdării. Dar care, în loc să se declare "antipolitici", au ales să se implice. Au încetat să mai aștepte să apară personaje providențiale, care să ne salveze din prăpastia în care ne aflăm, și au făcut pasul înspre politică. Sunt oameni care au reușit profesional, nu dintre cei care se bazează pe sinecuri pentru a se ridica social. Sunt oameni care au văzut că România mai are o șansă și nu au acceptat ca ea să se irosească. Dar acum, în stradă, am aflat că mai sunt foarte mulți oameni care încă nu știu că implicarea este soluția. Care încă așteaptă ca salvarea să vină de la alții. Sau care, din nefericire, au renunțat să mai spere.

În USR, suntem oameni foarte diferiți. Unii suntem pragmatici, alții idealiști. Eu mă număr printre aceștia din urmă. Am încasat țipete, înjurături și priviri goale, în timp ce strângeam semnături, convinsă fiind că astfel fac un lucru bun pentru țara mea. Țara mea în care încă mai vreau să rămân.

Au fost și momente frumoase. Oameni care ne încurajau. Un bătrân care a simțit nevoia să-mi povestească întreaga lui viață. Un tânăr care mi-a dăruit o cutie cu bomboane de ciocolată. Femei și bărbați cu luminițe în ochi. Și care ne cereau să nu îi dezamăgim.


Acum două zile, am aflat că cele 200.000 de semnături necesare înscrierii candidaturii lui Dan Barna au fost strânse. Și, împreună cu colegii mei, am continuat să ieșim în stradă. Dar am avut, atunci, sentimentul că efortul nostru nu a fost în van. Și a fost bine.

#danbarnapresedinte
Read more

vineri, 23 august 2019

Bomboane de ciocolată pentru revenirea din concediu
august 23, 20190 Comments



Mi-am simțit cam ruginit talentul responsabil cu prepararea pralinelor, căci de când a venit vara m-am lăsat pe tânjală. Nu a fost doar căldura de vină, deși să lucrezi cu ciocolată pe vreme de caniculă e destul de dificil, ci și hotărârea mea de a mai reduce dulciurile din meniul de zi cu zi. Nu pot să spun că am reușit  😒, dar asta e altă poveste.



Legat de prepararea bomboanelor de ciocolată, trei lucruri mi se par extrem de dificile  😃:

1. Temperarea ciocolatei, adică stabilizarea moleculelor prin tratament termic, care încă îmi dă de furcă.
2. Să nu gust diferitele tipuri de ciocolată în timpul procesului de preparare.
3. Să îmi păstrez bucătăria cât de cât curată. După câteva ore de lucru, bucătăria mea e plină de ciocolată în cele mai nebănuite colțuri, încât mai are doar puțin până să semene cu căsuța din dulciuri a vrăjitoarei din "Hansel și Gretel".

Dar după o vreme în care mă țin departe de bucătărie, joaca cu ciocolata îmi lipsește. Și atunci găsesc un motiv sau un pretext pentru a-mi face hatârul. De data aceasta, m-am gândit la colegii mei, cărora nu le-am dat niciodată să îmi deguste pralinele. Un fel de "bun venit din concediu" dulce.




Nu mă apuc niciodată de prepararea bomboanelor, decât dacă știu că am suficient timp la dispoziție. Nu pot să lucrez cu ciocolata pe fugă, sau presată de timp. Am nevoie de cel puțin o jumătate de zi pe care să o aloc exclusiv bomboanelor. Nici măcar motanul meu nu mă stresează în timpul ăsta, este un animal foarte înțelegător.

Am pregătit câteva feluri de praline, încercând să le fac cât mai variate: ciocolată neagră cu fistic și miere, ciocolată neagră cu caramel sărat, ciocolată cu lapte cu stafide păstrate în cognac, ciocolată cu lapte cu semințe de pin, coajă de lămâie, cardamom, ghimbir și bucățele de coajă de portocală confiată, respectiv ciocolată albă cu caise uscate.

Îmi place să experimentez combinații noi, chiar dacă nu întotdeauna sunt mulțumită de rezultat. Iar accidentele nu lipsesc. Astăzi, spre exemplu, am stricat aproape toate bomboanele cu caramel sărat, pentru că nu mi-am dat seama că ar fi trebuit să pun două straturi de ciocolată, pentru ca învelișul să fie mai rezistent. Multe dintre praline mi s-au spart când am încercat să le scot din formă. Asta este, voi ști data viitoare.



Dar o mare realizare a fost pentru mine azi să testez pentru prima oară colile de transfer. Acestea permit transferarea unui model simetric, ca un soi de imprimeu, pe suprafața ciocolatei. Colile, care conțin mici desene din unt de cacao colorat, se lipesc de suprafața bomboanelor și se dezlipesc de abia după ce ciocolata s-a întărit. Astfel, modelul rămâne fixat pe bomboană. Am aflat, însă, și că aceste coli sunt deosebit de fragile, untul de cacao dezlipindu-se accidental de pe coală atunci când nu este manipulată cu destulă grijă.

Pentru o dietă echilibrată, data viitoare voi încerca și pralinele umplute cu frunze de salată.

Pentru că orice zi fără ciocolată este o zi irosită. 😂
Read more

miercuri, 21 august 2019

Dragoste dincolo de limite
august 21, 20190 Comments

Povești sub Stele vă propune, pentru seara de vineri, o poveste de dragoste în ton cu vremurile. Încet, încet, învățăm că dragostea șterge orice bariere, fie ele de limbă, de religie, de rasă, de gen, de vârstă sau, de ce nu, chiar limita dintre real și virtual. Vineri seară, ne deschidem mintea și sufletul pentru a ne imagina că suntem în fie locul lui, fie în al ei. Vom trăi, așadar, o nouă experiență fascinantă.









COMUNICAT DE PRESĂ


Povești sub stele  vă invită vineri, 23 august, la ora 22,00, la Teatrul de Vară băimărean, să urmărim împreună filmul “Her”.
Comedia romantică științifico-fantastică spune povestea introvertitului Theodore Twombly (Joaquin Phoenix), proaspăt divorțat. El duce o viață monotonă și singuratică și își împarte timpul între serviciu – unde compune și scrie scrisori la cererea clienților - jocuri video și rarisime întâlniri cu prietenii. Viața sa începe să se schimbe când își cumpără un sistem de operare foarte inteligent, însuflețit de o voce feminină foarte plăcută și botezat Samantha (Scarlett Johansson). Grație inteligenței atificiale, ea îi învață rapid toate preferințele, are mereu răspunsurile potrivite și soluțiile cele mai bune pentru problemele lui Theodore. Cei doi petrec tot mai mult timp împreună, iar el se îndrăgostește de noua prezență feminină din viața sa. Oscilând între bucurie și incertitudine, Theodore este măcinat de un conflict interior pe care nici măcar Samantha nu crede că îl poate rezolva.
Filmul “Her” (2013) în regia lui Spike Jonze, reprezintă debutul său ca unic scenarist. Nominalizat la cinci categorii ale Premiilor Oscar, a câștgat în 2014 premiul pentru cel mai bun scenariu original. Jonze a câștigat același premiu și la Globurile de Aur 2014, la a 66-a ediție a Premiilor Writers Guild of America, a 19-a ediție a Premiilor Critics' Choice, respectiv la Premiile Saturn 2014.
Biletul de intrare costă 10 lei și poate fi cumpărat de la intrarea în amfiteatru, înainte de eveniment. Copiii beneficiază de intrare gratuită. Deoarece desfășurarea evenimentelor depinde de condițiile meteo, în cazul vremii nefavorabile proiecțiile vor fi reluate, iar biletele vor fi valabile pentru proiecția următoare.
Condițiile meteo nefavorabile ne-au obligat să întrerupem difuzarea filmului ”Singin’ in the Rain”, așadar biletele cu numărul cuprins între 784  - 898, vândute în 26 iulie, sunt valabile pentru orice proiecție din sezonul acesta. Musicalul va fi reluat spre sfârșitul sezonului, îl mai amânăm puțin în speranța că vom deruta ploaia.

Read more

luni, 19 august 2019

Trufe pentru copii năzuroși
august 19, 20190 Comments




Când copiii familiei vin acasă, atât eu, cât și mama începem să ne reamintim cele mai de succes rețete preparate de-a lungul anului. Apoi așteptăm reacțiile cu sufletul la gură, căci nepoții noștri sunt cam năzuroși și nu e ușor să-i mulțumești.



Astăzi am făcut trufe din ciocolată neagră și din ciocolată albă. Am folosit două rețete pe care le-am găsit în niște cărți dedicate preparării ciocolatei, pe care mi le-au adus tocmai din Anglia prietenele mele Diana T. și Diana D. Dată fiind pasiunea mea pentru ciocolată, nici că se puteau gândi la niște cadouri mai potrivite! 

Cele două rețete le-am mai testat o dată și au avut mare succes în familia mea și în rândul prietenilor. Trufele cu ciocolată albă conțin, pe lângă ingredientul de bază, unt, frișcă lichidă și lichior de portocale, iar cele cu ciocolată neagră, unt, frișcă, cognac și iaurt grecesc (dar eu am folosit iaurt islandez, pentru că doar pe acesta îl aveam la frigider; este un iaurt la fel de consistent ca cel grecesc, doar că nu conține grăsime). 



Am folosit ciocolată belgiană Callebaut, pe care am avut acum ocazia să o testez pentru prima oară. Sunt foarte mulțumită de ea, are un gust fin și nobil. Am acoperit trufele albe cu fulgi de ciocolată albă, cumpărați ca atare din magazin, dar pentru că nu mi-au ajuns, o parte dintre trufe le-am dat prin migdale mărunțite. Trufele negre le-am acoperit cu „viermișori” de ciocolată, cumpărați tot de la supermarket.


Eram sigură că adulții vor iubi trufele mele. Dar am avut emoții că cei mici nu vor aprecia desertul meu, din cauza gustului vag de alcool. Însă ei au fost încântați, nici măcar nu și-au dat seama de acest detaliu.




Singura critică pe care am primit-o a fost că trufele, ținute la temperatura camerei, se înmoaie destul de tare. Ele ar trebui consumate direct de la frigider. Mai ales că azi a fost o zi foarte caldă, ceea ce a făcut destul de dificilă chiar și prepararea trufelor.


Concluzia? O zi fără ciocolată este o zi irosită. 😉

Read more

joi, 15 august 2019

Ciocolata, o altă fabrică de fericire
august 15, 20190 Comments


Am făcut o pasiune pentru bomboanele de ciocolată. Să le fac, nu să le mănânc neapărat. Anul acesta am încercat pentru prima dată să fac singură praline, trufe și decorațiuni din ciocolată, și mi-am dat seama că e un domeniu fascinant. Așa că am început să îmi cumpăr lucrurile de care am nevoie pentru a putea să prepar dulciuri nu doar bune, ci și frumoase.
Împreună cu o prietenă, pricepută într-ale fotografiei, am creat o pagină de Facebook pentru a-mi prezenta creațiile. Dar dl Mark, patron la Facebook, nu s-a purtat prea frumos cu mine. Așa că acum am decis să îmi iau calabalâcul și să mă mut "la mine", adică aici, pe blogul Fabrica de fericire. Că doar ciocolata e, de multe ori, o sursă prețioasă de fericire.
Sigur, eu pregăteam bomboanele la nivel de amator. Acum, însă, am cumpărat termometre, așa că voi putea tempera ciocolata așa cum trebuie. Va fi next level. Am cumpărat și ciocolată belgiană Callebaut, una dintre cele mai bune. Tocmai am gustat-o, e delicioasă.
Am unele instrumente pe care încă nu am apucat să le testez. Am și ambalaje noi. Trebuie doar să mă apuc de lucru. Mai exact, trebuie doar să-mi găsesc timpul necesar pentru a mă apuca de lucru. Ard de nerăbdare.
Nu știu cum fac, dar îmi găsesc doar hobby-uri care cer o grămadă de timp. 😊


Read more

vineri, 2 august 2019

Baia Mare, acum și atunci. Aventura unei călătorii în timp
august 02, 20190 Comments
Ne gândim adesea la muzee ca la niște locuri prăfuite, înghețate în timp, cu oameni care trăiesc într-un turn de fildeș, un soi de șoareci de bibliotecă fără legături cu realitatea. E o falsă percepție, cel puțin în parte. Acolo unde lucrează oameni tineri, ca vârstă sau ca spirit, se întâmplă lucruri provocatoare. Așa cum e și proiectul "Safari Urban" lansat de Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare». O invitație de a vizita expoziția permanentă a muzeului și de a o conecta la prezent, printr-un alt gen de artă: fotografia. Baia Mare, acum și atunci. O călătorie în timp care poate fi asumată de oricare dintre noi. Luați-o ca pe-o aventură. 





COMUNICAT DE PRESĂ


Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» lansează în luna august provocarea unui Foto Safari Urban. Băimăreni și turiști deopotrivă, luați-vă aparatul foto și porniți luna aceasta pe urmele lui Hollósy. Recunoașteți locurile și clădirile care l-au inspirat, fotografiați-le și vom reface împreună poezia urbei!
Vara, mai mult ca oricând, visăm să petrecem orice clipă liberă departe de oraș. Clădirile par că ne-apasă, asfaltul se-ncinge, iar străzile ne dirijează mereu spre serviciu. Orașul trăiește ca noi: urban nu înseamană mereu sufocant, iar forfota trecătorilor nu e întotdeauna aglomerație. Fă o pauză și ia peisajul citadin la pas. Descoperă-l, ascultă-l și caută! Caută inspirația celor aproape 4000 de artiști din întreaga lume care au venit la Baia Mare încă din 1896. Fascinați de frumusețea locurilor, au pictat și au „documentat” orașul. 



Te invităm să alegi din expozițiile Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» lucrări care înfățișează diverse ipostaze ale orașului nostru și să cauți “echivalentul urban contemporan”.  Fă o fotografie care surprinde (aproximativ) același “peisaj urban” și trimite-o prin e-mail, pe adresa muzartbm@yahoo.com, sau să o adu-o la muzeu (sediul de pe str. 1 Mai, nr.8).
Fotografiile și lucrările care le-au inspirat vor face parte dintr-un proiect expozițional colectiv intitulat Foto Safari Urban. Cele două perspective, cea a pictorului consacrat și cea a fotografului contemporan vor fi prezentate fizic și virtual de Muzeul Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare» în luna septembrie.




Participanții pot să își aleagă lucrări din toate expozițiile Muzeului Județean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»:
· expoziția permanentă Centrul Artistic Baia Mare. Repere Europene între tradiţii şi inovaţii, deschisă la sediul muzeului, pe str. 1 Mai, nr.8, de marți până duminică între 10,00 – 16,30;
· expoziția temporară Portretul unui anotimp – TOAMNA deschisă la sediul muzeului, pe str. 1 Mai, nr.8, de marți până duminică între 10,00 – 16,30;
· expoziția temporară Capodopere muzeale. Achiziții & Restaurări 2007 – 2019, deschisă la Colonia Pictorilor, pe str. Victoriei, nr. 21, de miercuri până vineri între 10,00 – 18,00 și sâmbătă – duminică între 12,00 – 20,00.
Proiectul Foto Safari Urban este o continuare a instalației „Centrul Artistic Baia Mare. Expoziție atemporală urbană” organizate în cadrul evenimentului Street Delivery, din 30 iunie, în Parcul Scriitorilor (Cinema Dacia), Baia Mare.

Oana ENĂȘEL
Referent de specialitate

Read more

miercuri, 31 iulie 2019

Concentrare colectivă de alungat ploaia
iulie 31, 20190 Comments
Vinerea trecută am cântat cu adevărat în ploaie, căci vremea nu a ținut cu noi, dar săptămâna aceasta e musai să vizionăm filmul până la sfârșit. Nimic nu e mai frustrant decât să cunoști începutul unei povești de dragoste, dar nu și continuarea ei.
Așa că fiți cuminți, concentrați-vă puternic, bateți mătănii și țineți post negru până vineri seară la 10. Ploaia ne va ocoli miraculos și răsplata ne va aștepta la Teatrul de Vară!





COMUNICAT DE PRESĂ


Povești sub stele  reia vineri, 2 august, de la ora 22,00, la Teatrul de Vară băimărean, proiecția filmului “Singin’ in the Rain”, întreruptă săptămâna trecută de ploaie.
Condițiile meteo nefavorabile ne-au obligat să întrerupem difuzarea musicalului, așadar biletele cu numărul cuprins între 784  - 898, vândute în 26 iulie, sunt valabile pentru proiecția de vinerea aceasta.
“Singin’ in the Rain” (SUA, 1952), este unul dintre cele mai iubite musicaluri din toate timpurile. Regizat de Gene Kelly și Stanley Donen, acesta prezintă momentul în care la Hollywood se face tranziția de la filmul mut la cel cu sonor, iar multe vedete par să aibă probleme de adaptare.
Don Lockwood (Gene Kelly) si Lina Lamont (Jean Hagen) formează un cuplu de succes, cel puțin pe scenă. Pentru a-și spori popularitatea, la cererea producătorilor cei doi pozează în amorezi și în viața reală, cu toate că între ei există fel de fel de animozități. Situația se complică și mai mult când cel mai recent film al lor, “The Dueling Cavalier” este transformat într-un musical, iar Lina are nevoie de o dublură. În scenă intră Kathy Selden (Debbie Reynolds), care devine vocea ei, însă nu doar din spatele cortinei…
Biletul de intrare costă 10 lei și poate fi cumpărat de la intrarea în amfiteatru, înainte de eveniment. Copiii beneficiază de intrare gratuită. Deoarece desfășurarea evenimentelor depinde de condițiile meteo, în cazul vremii nefavorabile proiecțiile vor fi reluate, iar biletele vor fi valabile pentru proiecția următoare.



Read more

@diana.topan