Fabrica de fericire

luni, 12 noiembrie 2018

Florin BARBUR, Ro100  Baia Mare: „Putem face împreună o Românie mai bună”
noiembrie 12, 20180 Comments


În “bula” mea, de vreo 30 de ani încoace (cu mult înainte ca expresia să fie folosită), oamenii se tot plâng că în România lucrurile merg prost, că politicienii sunt murdari, că nu ne merită, că nu le pasă decât de interesele proprii etc. ş.a.m.d.. Dar de abia de vreo trei ani încoace, cei din “bula” mea, sau cei mai mulţi dintre ei, au început să simtă nevoia de a face ceva pentru a îndrepta România pe drumul cel bun. Am început să simţim că a ne plânge nu e suficient şi că, poate, cunoştinţele şi experienţele noastre ar putea fi, într-un fel, de ajutor. Deocamdată, printre prietenii mei e destulă confuzie, am face ceva, dar nu ştim exact ce, ne-am implica, dar nu ştim exact cum. Până să ne hotărâm, însă, eu şi prietenii mei am semnat pe listele iniţiativei civice «Oameni noi în politică», care propune câteva măsuri concrete de curăţare şi împrospătare a clasei politice actuale, precum şi o modalitate absolut necesară de a asigura corectitudinea şi transparenţa procesului electoral. Am stat de vorbă cu Florin Barbur, co-moderator al comunității locale Ro100 Baia Mare, parte a Platformei România 100, care ne explică în detaliu în ce constau măsurile propuse prin această iniţiativă civică, dar şi care este propunerea Ro100 pentru românii care doresc să se implice activ în bunul mers al societăţii.


Fabrica de fericire: De abia ce s-a încheiat campania USR „Fără penali în funcţii publice”, că românii sunt chemaţi din nou să semneze pentru o iniţiativă civică: „Oameni noi în politică”, susţinută de Mişcarea România Împreună şi Platforma România 100. De ce s-ar deranja oamenii să semneze? Cu ce i-ar ajuta schimbările propuse de voi?

Florin BARBUR: Iniţiativa cetăţenească „Oameni noi în politică” este susţinută de 30 de organizaţii civice şi patru partide politice, printre care se numără Platforma România 100 şi Mişcarea România Împreună. Această iniţiativă îşi propune o reformă a legilor electorale, vizând câteva direcţii importante: asigurarea unor alegeri corecte, creşterea reprezentativităţii și responsabilității aleşilor în raport cu alegătorii, facilitarea accesului unor oameni noi în politică.
Florin BARBUR
Invităm cetăţenii să semneze această iniţiativă, pentru a transforma nemulţumirea faţă de actuala clasă politică în măsuri concrete, ce vor conduce la o mai mare responsabilizare a oamenilor politici în raport cu cetăţenii şi la participarea mai multor oameni oneşti, cinstiţi, integri şi profesionişti la viața politică. Putem face împreună o Românie mai bună, iar pentru asta e nevoie de o implicare directă, inclusiv prin semnarea acestei inițiative.
Alegerea primarilor în două tururi de scrutin este una din modificările propuse în acest proiect. Nu considerăm că primarii aleși cu voturile a 10-15% din populație sunt reprezentativi pentru respectiva localitate. Votul în două tururi de scrutin la alegerile locale asigură o mai bună reprezentativitate a aleșilor în raport cu cetățenii.
Desfășurarea unor alegeri corecte poate fi asigurată prin introducerea în legislația electorală a metodelor de evitare a fraudei electorale. Monitorizarea în timp real a prezenței la vot prin scanarea cărților de identitate și  filmarea numărătorii voturilor au rolul de a preveni votul ilegal și de a asigura o desfășurare corectă a procesului electoral.
O altă modificare propusă vizează eliminarea plafonării artificiale a numărului de parlamentari aleși de diaspora, pentru a asigura o reprezentare corectă și proporțională a cetățenilor români cu domiciliul oficial în străinătate. De asemenea, propunem asigurarea posibilității de a vota la alegerile parlamentare pentru românii aflați în străinătate, dar care și-au păstrat domiciliul oficial în țară.
Votul preferențial pe liste de partid deschise înseamnă că alegătorul va putea să voteze pentru un anumit candidat din lista propusă de partid, indiferent de poziția acestuia pe listă. Vor dispare astfel atât locurile ”sigure”, cât și candidații ”de umplutură”, fiecare dintre persoanele de pe listă devenind o opțiune validă pentru alegători.
Pentru a aduce oameni noi și a asigura o diversitate a vocilor pe scena politică este nevoie să scădem numărul de semnături necesare pentru înregistrarea candidaților în alegeri și eliminarea pragului electoral de 5% la alegerile locale și europarlamentare. Prezența mai multor oameni noi în politică înseamnă mai multe idei, mai multă dezbatere și o împrospătare a vieții politice, pe care o considerăm absolut necesară.
          Toate aceste schimbări sunt gândite și propuse pentru a stimula evoluția pozitivă a vieții politice din România și a societății în general. De aceea, îndemnăm cetățenii să susțină și să semneze inițiativa „Oameni noi în politică”.

Fabrica de fericire: Aţi început strângerea de semnături pe 11 septembrie, deci în urmă cu aproximativ două luni. De câte semnături aveţi nevoie pentru ca proiectul să ajungă în Parlament şi cum decurge campania?

Florin BARBUR: Pentru ca proiectul de modificare a legislaţiei electorale să ajungă în Parlament este nevoie de cel puţin 100.000 de semnături validate la nivelul întregii ţări. Colegii din Platforma România 100 sunt implicați zi de zi în strângerea de semnături. Campania decurge bine, până la sfârşitul săptămânii trecute fiind raportate aproximativ 50.000 de semnături strânse în întreaga țară. Cu o bună mobilizare a tuturor  partidelor şi a organizaţiilor civice implicate,  avem încredere că vom avea numărul necesar de semnături pentru ca proiectul să ajungă în Parlament.

Fabrica de fericire: Care credeţi că sunt principalele neajunsuri ale vieţii politice româneşti la ora actuală? Cum îşi propun Platforma România 100 şi Mişcarea Ro+ să le corecteze?

Florin BARBUR: Mulți oameni politici au uitat sau poate nu au înțeles de la bun început care este rolul lor în societate. În loc să fie în slujba cetății, a societății, a cetățenilor și a interesului acestora, ei se folosesc de poziția, funcția și puterea de decizie pe care o au pentru a-și satisface interesele proprii, personale sau de partid, pentru a scăpa de dosare și condamnări penale, pentru a fura din banul public, pentru a promova in funcții publice rude sau prieteni, indiferent de competențele profesionale pe care aceștia le au sau nu. Lucrul acesta s-a răspândit atât de mult în rândul oamenilor politici, încât românii au ajuns să considere politica ca fiind ”un lucru murdar” și să spună despre politicieni că ”toți sunt la fel”.
Platforma România 100 și Mișcarea RO+ și-au propus să arate că se poate și altfel, că politica înseamnă să lucrezi cu adevarat în interesul cetățeanului, că oamenii politici pot fi onești, cinstiți, integri, competenți și profesioniști. Mișcarea RO+ propune un altfel de a face politică, pentru cetățeni și împreună cu cetățenii. Considerăm absolut necesar ca oamenii politici să lucreze în slujba cetăţii, în interesul cetăţenilor, nu în interes propriu, personal sau de grup.
Cele peste 100 de comunități locale din Platforma România 100 lucrează pe numeroase proiecte gândite și propuse de la „firul ierbii”. Progresul societății nu se poate genera doar de sus în jos, de la nivelul politicilor publice centrale, ci este nevoie și de acțiune de jos în sus, prin existența unor comuniăți vii, cu cetățeni implicați activ în identificarea și rezolvarea problemelor. Desigur, măsurile luate de autoritățile publice centrale sau locale sunt foarte importante pentru bunul mers al societății, dar asta nu înseamnă că putem sta indiferenți sau aștepta pasiv să vină cineva, de undeva, să ne rezolve problemele. Implicându-ne activ în viața comunității putem contribui la bunul mers al lucrurilor și avem șansa de a învăța să lucrăm împreună pentru binele comun.

Fabrica de fericire: După aproape 30 de ani de democraţie originală, românii sunt în general reticenţi la ideea de a intra în viaţa politică. Ce i-aţi spune unui tânăr activ, educat, dar sceptic, pentru a-l determina să facă acest pas?

Florin BARBUR: Într-adevăr, percepția generală a românilor față de viața politică este preponderent negativă. De prea multe ori românii au fost dezamăgiți de politicienii aflați la putere, indiferent de culoarea politică a acestora. Acest lucru a generat un nivel de reținere si de scepticism ridicat față de orice are de-a face cu politica. Unui tânăr activ, educat, dar sceptic, i-aș spune să dea o șansă ideii că se poate și altfel. L-aș încuraja să se implice activ și să demonstreze el însuși că se poate și altfel. I-aș da exemple de oameni onești, integri, competenți, care își pun resursele și abilitățile în slujba societății. Din fericire, există la momentul actual câteva inițiative politice noi, inițiative deschise persoanelor active, oneste și dornice de implicare. RO+ este unul dintre partidele noi care se depărtează și se delimitează de modul „vechi” de a face politică. RO+ își propune să coaguleze resursele pozitive existente în  societate, atât la nivel civic, cât și la nivel politic, pentru a genera și susține împreună transformarea în bine pe care românii o doresc și o merită.

Fabrica de fericire: Dacă, totuşi, acest tânăr fictiv nu se lasă convins să intre în politică, dar vrea să pună umărul la imprimarea unei direcţii pozitive pentru România, ce l-aţi sfătui să facă? Cum ar putea el să acţioneze, să se facă util?

Florin BARBUR: Dacă acest tânăr nu este convins sau pur şi simplu nu dorește o implicare politică, unul din modurile prin care poate contribui la îmbunătăţirea comunităţii în care trăiește şi a societății în general este implicarea activă în viaţa cetăţii. Schimbarea, evoluţia şi transformarea în bine a societăţii pornesc de la nivelul fiecărui cetăţean care alege să nu fie indiferent faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lui, dincolo de uşa locuinţei personale, de la fiecare cetățean căruia îi pasă și decide să facă ceva.
Ca membri ai comunităţii RO100 Baia Mare, suntem implicaţi în proiecte civice în primul rând pentru că ne pasă. Ne pasă de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi vrem să contribuim prin ceea ce putem la îmbunătăţirea lucrurilor. Ceea ce facem noi, membrii platformei civice România 100, în cele peste 100 de comunităţi locale înfiinţate anul acesta, poate face orice tânăr şi orice persoană care doreşte să participe activ la schimbare. Şi anume, să se implice la nivel local, să activeze în organizaţii civice cu impact pozitiv, să se alăture unei comunităţi civice deja existente sau să constituie comunităţi noi de cetăţeni activi, care nu mai stau deoparte, care aleg să își aducă contribuția la soluţionarea problemelor din comunitate.

Fabrica de fericire: Deşi Mişcarea Ro+ nu este încă un partid înfiinţat legal, ca direcţie românii îl plasează alături de USR. De altfel, cele două entităţi chiar au făcut public faptul că îşi propun să colaboreze pe viitor, ceea ce mi se pare esenţial pentru şansa de a câştiga alegerile. Care ar fi principalele diferenţe dintre ele?

Florin BARBUR: Actele pentru înfiinţarea partidului Mișcarea România Împreună (RO+) au fost depuse la tribunal din primăvara acestui an. În pofida tuturor piedicilor care au fost puse în procesul legislativ, avem convingerea că până la finalul anului partidul RO+ va fi înfiinţat în mod legal.
USR şi Mişcarea România Împreună (RO+) sunt entităţi diferite , cu identităţi diferite. Programul politic al Mișcării România Împreună va fi lansat în curând în spațiul public, el definind foarte clar identitatea partidului. USR și RO+ împărtășesc o serie de valori comune, dar între cele două partide există și diferențe semnificative. În timp ce USR a avut tendința de a fi un partid de nișă, RO+ este un partid de masă, un partid deschis tuturor cetățenilor. Cele două partide au și un electorat comun, dar și un electorat diferit. Studiile sociologice arată că USR are un electorat relativ tânăr,  preponderent din mediul urban, cu studii sperioare, în timp ce RO+ are, pe langă acest tip de alegători, și o proporție semnificativă de electorat din mediul rural, cu studii medii și superioare, de toate vârstele. În timp ce USR este mai degrabă un partid anti-sistem, de luptă împotriva puterii politice actuale, RO+ este un partid de construcție, care înțelege că este necesar, dar nu este suficient să protestăm și să ne împotrivim abuzurilor pe care le vedem cu toții, ci este nevoie să aducem ceva pozitiv, să construim împreună, cu onestitate, integritate și profesionalism, o societate mai bună.
          USR și RO+ sunt două partide complementare. Este exclusă fuziunea lor, dar este probabilă o colaborare, pe proiecte și obiective clare, pentru a genera schimbarea pe care majoritatea românilor o doresc.



Read more

sâmbătă, 13 octombrie 2018

Panica şoarecilor-cuvinte trece după mai multe beri
octombrie 13, 20180 Comments



Sâmbătă seara sorbi din berea caldă, sperând să îţi amorţească creierul, la fel cum de o vreme ţi-au amorţit sufletul şi celelalte măruntaie. Te aşezi în faţa laptopului şi îţi juri că nu te vei ridica de acolo până când nu vei scrie o mie de cuvinte, de-ar fi să le scoţi cu forcepsul. Încerci să legi o frază şi nu-ţi iese, alegi un cuvânt, poate “dor”, şi te gândeşti la el, îl ştergi, scrii un alt cuvânt, poate „tâmpenie”, şi te gândeşti tot la el, îl ştergi, scrii „gulie”, şi îi vezi capul, îi vezi privirea aceea obsedantă despre care credeai că spune atât de multe şi care, de fapt, nu spune nimic.
Foto: Lucian Petru Goja
Berea gâlgâie pe gâtlejul tău însetat, îţi freci faţa în palme, priveşti pagina albă şi scrii: „Mă numesc Mariana Robescu şi sunt scriitoare.” Şi atunci te bufneşte râsul, îţi dai seama cât de ridicol sună totul, te gândeşti că nu ai mai scris nimic de atâta vreme şi că de fapt nu mai ştii cine eşti, ce eşti, cum te-ai putea defini. Şi mâna te doare, mâna aceea care parcă ţi-a fost smulsă, mâna pe care o simţi lipsă de când nu mai poţi scrie, simbolul handicapului tău. Derulezi postările prietenilor de pe Facebook, dar totul e plictisitor, el nu a mai postat nimic de zile întregi şi tu revezi ultimele voastre conversaţii, acelea în care îţi spunea, cu economie de cuvinte, că de fapt nu poate vorbi cu tine, pentru că are o relaţie şi un copil. Citeşti doar cuvintele lui, pentru că ale tale te fac să te simţi prea tâmpită, insuportabil de tâmpită. De atunci, de la conversaţia aceea esenţializată, nu mai poţi privi pe stradă îndrăgostiţi ţinându-se de mână, cuplurile îţi fac greaţă, şi aştepţi să îţi crească un neg negru, păros, de zgripţuroaică, pe vârful nasului. Ţi s-au umezit ochii ieri dimineaţă, când, mergând spre serviciu, ai văzut în faţa ta un bărbat ţinându-şi de mână fetiţele gemene şi începând să salte în pasul ştrengarului, mai întâi el, apoi toţi trei, ca într-un vesel exerciţiu de trezire. Berea s-a terminat, noroc că mai ai câteva în frigider, ţi-ai umplut geanta cu doze azi după-amiază, ştiai că urma o seară grea, la urma urmei toate serile sunt grele, seara familia se adună în faţa televizorului, tata citeşte ziarul, mama tricotează ciorapi, copilul se joacă cu trenuleţul, eu n-am fost niciodată gravidă. “Mă numesc Mariana Robescu şi nu am fost niciodată iubită de un bărbat.” Literele apar pe pagina albă ca nişte şoareci dezorientaţi, de parcă un doctor cu ochelari rotunzi pe nas i-ar folosi pentru experimente. Şi atunci îţi apare în faţa ochilor bărbatul acela de care uitaseşi, singurul care ţi-a spus „te iubesc”, ba chiar a făcut-o înainte de a vă întâlni faţă în faţă, şi îi revezi dinţii plini de mâncare şi îl simţi încercând să te sărute. Nu-i nimic, berea rece taie greaţa cât ai spune
brânză. Şi, fără nicio legătură, gândul îţi zboară la noaptea aceea petrecută în club, când erai mult mai tânără şi un băiat drăguţ ţi-a cerut să ieşi cu el afară. Iar afară, în noapte, te aşteptau vreo trei prieteni ai lui, care te-au împins în boscheţi şi ţi-au dat jos ciorapii şi şi-au înfipt unghiile lungi în vulva ta, şi pe tine te-a cuprins panica, iar ameţeala ţi-a trecut imediat. “Mă numesc Mariana Robescu şi habar nu am cine sunt.” Eul tău ciopârţit. Recunoşti bucăţelele de puzzle, dar nu mai ştii să le aşezi în ordine. De parcă ai fi murit şi hălci putrezite din corpul tău s-ar fi amestecat cu ţărâna umedă. Gândul la moarte te linişteşte, ca întotdeauna, dar ştii cât de ridicolă ai fi dacă ai încerca să te sinucizi acum. “Ce, ăsta e motiv să te sinucizi?” – ar râde oamenii. “Eu am trecut prin situaţii mult mai grele, dar am luptat. Eu sunt un luptător.”, ar completa ei. Da, e secolul luptătorilor. Cei ce se predau sunt dispreţuiţi. Mai bine o sinucidere lentă, alcoolul arareori dă greş.
-Salut.
E bătrânul fotograf. Nici acum nu ştii dacă e căsătorit sau nu. Când a vrut să te bage în patul lui ţi-a spus că e văduv. Dar anul trecut l-ai auzind vorbind despre soţia lui ca despre o prezenţă cât se poate de concretă. Ştii că te vrea, nu a încetat niciodată să te vrea. Dacă nu ar fi atât de bătrân, bolnav şi alcoolic, probabil că l-ai plăcea şi tu.
-Ce mai faci?
Şoarecii par să se mai fi liniştit acum. Cuvintele se lasă citite. Apuci de pe masă vibratorul cel tandru, aşezat lângă cartea lui Bukowski, apeşi pe buton şi ţi-l înfigi cu grijă între picioare. Apoi atingi tastele. 
-Salut J. Ai chef să bem un vin?
Arunci o privire la ecranul mut al televizorului. Au început ştirile de la şapte. În momentul acesta, nimic nu ţi se pare mai insignifiant decât realitatea.

Read more

vineri, 21 septembrie 2018

 Îmi pare rău
septembrie 21, 20180 Comments



Oamenii pe care nu-i iubeşte nimeni au dreptul să trăiască? 
Întrebarea asta nu-mi iese din minte. Lumea e o reţea de relaţii de dragoste, mai încurcată decât am crede, mai imorală decât ne-am închipui – dacă credeţi cumva că dragostea ar putea fi vreodată imorală – din care cei neiubiţi sunt excluşi. Ei sunt punctele negre ale reţelei, măselele stricate din organism, puroiul care trebuie eliminat. Ei nu aduc niciun beneficiu lumii, iar dispariţia lor ar trece aproape neobservată. Dragostea consumă timp şi energie, cine să se mai aplece asupra unei măsele stricate, cine să remarce moartea unui punct din afara reţelei? El, practic, este inexistent, chiar în viaţă fiind. Suprimarea lui e doar o chestiune birocratică a administraţiei mondiale. O linie cu pixul peste un nume. Căci atât este el – un nume.
Foto: Lucian Petru Goja
Mă numesc Aneta. Am 34 de ani şi nu mă iubeşte nimeni. Acum chiar cred că nu m-a iubit nimeni, niciodată. Am trăit mulţi ani într-o iluzie. Îmi amintesc euforia care îmi umplea pieptul când el se uita adânc în ochii mei. Nu ne spuneam nimic, şi totuşi, ne spuneam totul. Paul. “Aneta şi Paul Dumitrescu ar fi bucuroşi să le fiţi alături la petrecerea nunţii lor”. Mă atrăsese politeţea lui. Ce bărbat, în secolul XXI, i-ar mai deschide unei femei portiera maşinii? Ce tânăr i-ar mai săruta mâna? Era atât de atent cu felul în care vorbea cu mine, încât uneori îl luam peste picior şi îi ceream să îmi spună „dumneata”, în loc de „tu”. Iar el zâmbea. Nu l-am văzut nervos niciodată. Când se supăra, colţurile ochilor îi cădeau, şi în ei îi citeai suferinţa. Aşa a fost şi când i-am spus că mă văd cu altcineva. Era o minciună, nu aveam pe nimeni altcineva, dar supuşenia lui îmi trezea cruzimea. Voiam să-l văd suferind. Şi când într-adevăr i-am văzut rana sufletului în ochi, n-am mai putut. L-am umplut de sărutări şi i-am cerut să se căsătorească cu mine.
În zece ani nu s-a schimbat. Dar mie mi s-a urât de atâta politeţe. Mi s-a urât să îmi spună “te rog” când voia să facem dragoste. M-am săturat să îşi ceară scuze de fiecare dată când mă găsea în baie, dezbrăcată. Aş fi vrut să mă muşte, să mă zdruncine, să îmi strige cuvinte murdare. Aş fi vrut să simt că, dincolo de vocea inhibatoare a mamei sale, o doamnă de viţă nobilă care fusese educată pentru un alt tip de viaţă decât îi hărăzise istoria, exista un bărbat, exista soţul meu, care avea sentimente şi pasiune.
Pe scurt, după ce am aflat că avea pe altcineva, după ce am plâns şi am urlat şi i-am strigat cele mai grele cuvinte pe care creierul meu pe jumătate amorţit şi le mai amintea, mi-a spus doar atât: „Îmi pare rău, te rog, nu fi supărată”. M-am abţinut cu greu să nu-i dau în cap cu oala în care tocmai fierbeam fasole. Cuvintele lui m-au durut mai mult decât prezenţa celeilalte femei. Abia când le-am auzit mi-am dat seama că el nu simţise nimic pentru mine în tot timpul ăsta. Că privirea lui îndurerată mă minţise. Că totul începuse de la un joc al ochilor, pe care eu îl luasem mult prea în serios.
Şi totuşi, oamenii pe care nu-i iubeşte nimeni au dreptul să trăiască? Dacă totuşi ei şi-ar mai dori asta, dacă şi-ar asuma conştient rolul de măsea stricată a societăţii, ar fi măcar toleraţi? Cât timp? Până unde ar putea ei să întindă coarda mărinimiei celorlalţi? Care e punctul în care ei ar fi demascaţi, purtaţi ca exemple negative prin faţa mulţimilor şi duşi în piaţa publică, spre a fi omorâţi cu pietre?
Cei care le-ar arunca nu ar spune „îmi pare rău”.

Read more

joi, 6 septembrie 2018

Îndoiala
septembrie 06, 20180 Comments




Mă simt ca un bibelou din casa bunicii. Nu îndrăznesc să mă ating, nu îmi permit nicio mişcare greşită. Stau pe canapea şi privesc în gol. Încerc să îmi dau seama ce ar trebui să fac. Cum am ajuns aici şi ce s-a întâmplat, de fapt?
Foto: Lucian Petru Goja
Azi dimineaţă, ziua părea una obişnuită. M-am trezit, ca de obicei, cu gândul că trebuie să plec la muncă. M-am dus la baie şi am vrut să-mi şterg nasul – aveam o  păcătoasă de alergie. Am luat o bucată de şerveţel şi mi-am suflat nasul. Pur şi simplu, am rămas cu el în palmă. S-a desprins ca de pe o jucărie stricată. M-am uitat în oglindă: eram hidoasă. Aveam o gaură însângerată în mijlocul feţei. Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu puteam să merg la serviciu în halul acela. Apoi mi-am turnat nişte votcă şi mi-am aprins televizorul. Nu mă puteam concentra la nimic, nu vedeam şi nu auzeam, dar zgomotul îmi făcea bine. Ceva mai târziu, fără să îmi dau seama, am făcut ce fac eu de obicei: mi-am prins lobul urechii cu două degete şi am tras uşor. E un tic nervos, îl am de când eram elevă. Doar că de data asta lobul urechii s-a rupt şi eu am rămas cu bucata moale de carne între degete.
De atunci n-am mai îndrăznit să fac nimic. Am stat şi am aşteptat să se întâmple ceva. Să pot gândi, să iau o hotărâre. Aşteptarea asta mă omoară. Sunt ca un măr putred care îşi amână dezintegrarea. Cu cât mă mişc mai puţin, cu atât am impresia că viaţa mea se va prelungi. Şi totuşi, dacă doar nasul şi urechea au fost problema? Dacă restul corpului meu e perfect sănătos, iar eu stau aici disperată, aşteptând să îmi văd membrele şi organele împrăştiate prin casă? Întotdeauna m-am temut de suferinţă. Întotdeauna am visat că voi muri în somn, repede, pe nesimţite. Orice, doar să nu fiu oloagă. Să nu fiu neajutorată, ţintuită în pat sau într-un scaun, dependentă de alţii. Curaj! Oricum, viaţa mea nu mai înseamnă nimic acum. 
Dacă mă ridic cu grijă, dacă îmi fixez bine gâtul între uşă şi tocul uşii şi trag cu putere, atunci voi avea o certitudine.

Read more

duminică, 2 septembrie 2018

Boabe de struguri
septembrie 02, 20180 Comments



Niciun anotimp nu îmi pătrunde atât de adânc în inimă precum toamna, nicio lumină nu mă mişcă la fel precum lumina blândă a unei după-amieze însorite de septembrie sau octombrie, niciun parfum nu mi se potriveşte mai bine decât aroma strugurilor copţi adiind peste pământul ars de arşiţa verii.

Când eram copil, aveam un ritual acolo, la casa bunicilor de pe Valea Borcutului: în vremea strugurilor de roşcă, mă aşezam lângă vie şi mă lăsam pătrunsă de atmosfera aceea melancolică, o îmbinare de lumină oranj, de miros de mere şi struguri, de regrete şi visuri, de tristeţe şi bucurie. Nu era doar părerea de rău că trece vacanţa de vară, nu era doar panica începerii şcolii, combinată cu bucuria revederii colegilor, era mult mai mult de atât.
Foto: Lucian Petru Goja
Era amintirea cenuşii calde pe picioarele mele arse de soare, era senzaţia apei reci a văii trecându-mi printre degete, era asprimea pielii purcelului sub palma mea mângâietoare, era încremenirea timpului în după-amiezele de vară, era mirosul cărţilor vechi din dormitor, erau aromele care umpleau bucătăria bunicii, era sulful răsuflat din borcut. Era praful jucându-se în razele de lumină care pătrundeau în pod printre ţiglele acoperişului, erau cuiele şi ciocanele cu care mă jucam pe ascuns, erau păpuşile sovietice cu ochi mari, albaştri, era bicicleta Pegas portocalie, rămasă moştenire de la sora mea, era bara pe care se băteau covoarele şi pe care uneori erau atârnaţi iepurii proaspăt tăiaţi, bara pe care ne jucam de-a Nadia Comăneci, era serviciul de cafea din porţelan pentru păpuşi al bunicii, era sacul cu cârpe colorate din care le croiam hăinuţe. Erau florile de piatră pe care roiau albinele, erau trandafirii pe care îi îngrijea bunicul, erau nucile care ne pătau degetele şi pe care le testam, nerăbdătoare, încă din luna iulie, erau merele şi prunele pe care trebuia să le adunăm pentru horincă, deşi noi nu beam niciodată horincă, erau strugurii pe care noi îi „bobăleam” în fiecare an, deşi era interzis, erau brânduşele de toamnă de pe pantă şi aricii din grădină, erau gutuile care se transformau în peltea şi roşiile coapte, încălzite de soare, din care muşcam cu poftă.
Foto: Lucian Petru Goja
Acum, lumina aceea specială înseamnă pentru mine aceleaşi lucruri, chiar dacă multe dintre ele au dispărut între timp. Nucul din faţa casei a putrezit şi a trebuit tăiat, via nu mai există, doar pe ici, pe colo, a mai rămas câte o viţă, porc nu mai ţinem de ani buni, iar picioarele mele au uitat deja senzaţia scaldei în cenuşa călduţă. Bunicii au murit, noi am îmbătrânit, cărţile şi atunci vechi au acum paginile maronii. Nu mai mergem în oraş cu bicicletele, nu mai evadăm pe geam la ora somnului de după-amiază, nu ne mai târâm la alimentară dimineaţa la 5, cu plasa din pânză cenuşie şi sticlele goale de lapte, nu mai urcăm în pod să admirăm praful zburând în razele de lumină.

Oamenii au renunţat la hainele lor negre şi gri şi maron, lumea e mult mai colorată, nimeni din familie nu-mi spune la ureche secrete despre care nu am voie să vorbesc la şcoală, nimeni nu ascultă radioul pe ascuns. Ai zice că e mai bine acum, şi atunci de ce mă doare, de ce simt pânza de păianjen strângându-mi pervers sufletul, de ce lumina aceasta – singura pe care timpul nu a schimbat-o – îmi aduce lacrimi în ochi, iar lacrimile seamănă cu nişte boabe de struguri?

Read more

sâmbătă, 1 septembrie 2018

Septembrie
septembrie 01, 20180 Comments




Căldura toropitoare a primelor zile de septembrie. Fâşâitul neîntrerupt al ventilatorului. Lumina filtrată prin fâşiile portocalii ale jaluzelelor. Parfumul strugurilor pătrunzând prin fereastra crăpată. Un stol de raţe sălbatice traversând o bucată de cer. Degetele ei alunecând peste moliciunea braţului, mângâietor. Gândul ei că aceasta este o mână străină, mâna lui, mână despre care ea nu ştie nimic: nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă. Palma ei strângându-i uşor sânul, apoi jucându-se cu sfârcul întărit. Şi, dincolo de ecran, chipul lui imobil. Chipul lui care nu lasă să se ghicească nici bucurie, nici tristeţe, nici măcar nerăbdare. Chipul lui învăluit în rotocoale de fum, mâna lui încleştată pe paharul de whisky, degetele lui ţinând ţigara de foi, faianţa albă, ca de spital, din spatele lui, un colţ de aragaz de care stă agăţat un şorţ de bucătărie roz, masa cu vaza plină cu flori de câmp, chiuveta pe care stau aruncate câteva vase murdare. În fiecare sâmbătă, la ora aceasta, e singur. Singur cu ea.
Foto: Lucian Petru Goja
Uneori stau pur şi simplu şi se privesc. Au încercat să stea de vorbă, dar au constatat că nu au prea multe să-şi spună. De fiecare dată, se blochează într-un punct. În punctul în care ea îi cere să îi vorbească despre el. Ea a vrut să umple golul acela şi i-a povestit despre ea. Despre copilăria ei, despre mama, despre primul ei iubit, despre singurătatea ei. Dar faţa lui rămânea la fel de impasibilă, doar scrumiera se umplea cu mucuri de ţigară. Aşa că acum tac amândoi. Uneori, ea se dezbracă şi se masturbează. Alteori nu. Dar în fiecare sâmbătă, la ora 5 după-amiaza, cei doi îşi deschid calculatoarele şi camerele de luat vederi.
O sonerie. Femeia îşi ia capotul de casă, îşi leagă cordonul şi merge să deschidă uşa. E vecinul de palier, cel despre care a crezut întotdeauna că e puţin întârziat mintal:
-Domnişoară, am tot vrut să-ţi spun: nu-ţi mai lăsa bicicleta pe scară. Poate ţi-o fură cineva!
-Dar e legată...
-Chiar şi aşa. Mai bine bag-o în casă, e mai sigur.
-Lăsaţi, că e bine aşa. În casă nu prea am loc, răspunde ea, agasată, şi închide uşa.
Femeia vine în faţa calculatorului. El e tot acolo, fumînd. Ia o gură de whisky şi priveşte în cameră. Totul e ca mai înainte, dar ea nu mai are chef să se dezbrace.
Săptămâna pare să se târâie, căldura e încă prea mare, zilele trec prea încet, serile sunt melancolice. Sâmbăta se lasă aşteptată. Întâmpină ora 5 goală, cu o ţigară între degete. De când a apărut el, s-a apucat şi ea de fumat. În loc de whisky, are limonadă. La 5 fix, figura lui apare pe ecran. Nici măcar nu se salută, între ei cuvintele nu-şi au locul. Ea îl priveşte, aşteaptă un gest, o dorinţă, o cerere, o afirmaţie. Îşi ridică picioarele pe canapeaua de piele şi şi le înconjură cu braţele. Îşi sprijină bărbia de genunchi şi nu îşi ia ochii de la ecran. Dincolo de el, doi ochi ascunşi de fum.
-Domnişoară, v-am rugat...
Foto: Lucian Petru Goja
Ea a deshis uşa larg şi a apărut goală în faţa bărbatului din vecini. Gura lui deschisă, privirea lui fixată pe sânii ei, cuvintele înghiţite. Ea îl prinde de mână cu un gest repezit şi îl trage în casă. Închide uşa, apoi îl împinge uşor pe canapeaua de piele. Ea îl domină, obţine ce vrea, apoi îl dă afară cu un gest la fel de surprinzător ca la sosire. Dincolo de ecran, cineva îşi termină ţigara şi whisky-ul din pahar. Apoi, ecranul se stinge.
Fâşâitul ventilatorului se aude clar în liniştea casei. Lumina filtrată prin jaluzele se stinge încet, încet. O pală de vânt aduce în casă parfum de struguri copţi. O femeie îşi sprijină fruntea de geam şi priveşte cerul. Acum nu mai aşteaptă nimic.

Read more

miercuri, 22 august 2018

Măriuca VERDEŞ: „Eu am renunțat la această vâltoare a muzicii de strat nou ca să duc un glas mai departe, glasul moșilor”
august 22, 20180 Comments



Pe Măriuca Verdeş am cunoscut-o când era adolescentă. Venise la noi în redacţie împreună cu mama ei, pentru un interviu. Era pură şi veselă ca o picătură de rouă. De atunci ne-am tot intersectat, Măriuca a făcut multe isprăvi frumoase, eu am scris despre unele dintre ele, iar relaţia noastră e acum una de prietenie. Mi-a plăcut că, deşi s-a maturizat între timp, deşi a urmat mai multe şcoli şi a devenit femeie la casa ei şi mamă, nu s-a dezis niciodată de crezul ei iniţial, acela că trebuie să ducă mai departe autenticul. Într-o lume muzicală poluată sonor şi vizual, Măriuca Verdeş rămâne un reper al folclorului adevărat, străvechi, salvat de la uitare din dragoste şi respect faţă de înaintaşi.
Sâmbătă, 25 august 2018, de la ora 18, la Muzeul Satului din Baia Mare, Măriuca Verdeş îşi va lansa cel de-al doilea album din carieră, intitulat „Hori din Maramureş”. Evenimentul este organizat de Asociaţia NOD şi Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară Baia Mare.
Afiş realizat de Alina Bondrea

Fabrica de fericire: La începutul lunii iulie ai lansat, la Călineşti, albumul „Hori din Maramureş”. De unde ai cules horile? Se mai găsesc prin sate oameni care să ştie cântece vechi, autentice?
Măriuca Verdeş: În cadrul evenimentului “Sărbătoarea rădăcinilor străbune”, am făcut o mică lansare albumului intitulat „Hori din Maramureș”. Aceste hori le-am adunat în primul rând de la mama și mătușa, cărora le plăcea a hori, având și glas. Ulterior, au fost și alte femei care mi-au împărtășit dragul lor de a hori, legându-mă să le duc glasul mai departe.
 Noi nu cântăm, ci, horim. Parcă o aud pe mama cum îmi spunea, copilă fiind: „zâi, draga mamii, o Hore!”, așa că mama e primul meu izvor de inspirație. Apoi, sunt femeile din sat care mi-au spus hori, și numele lor se regăsesc pe coperta acestui album, și care mi-au zis așa: „Hai să-ți zâc o hore, că m-oi duce cu tot cu ele în cealaltă lume. Tu du-o mai departe, că, prin glasul tău, oi trăi și eu…”. Așa că noi, cei care culegem Horea, avem menirea de a duce mai departe glasul tuturor celor care au horit, păstrând-o și perpetuând-o.
Satul mai are încă potențial și mici izvoare de unde izvorăsc horile autentice. Trebuie să vrem să le descoperim, să ne dorim să le ducem mai departe.
Măriuca Verdeş
Fabrica de fericire: Măriuca, te ştiu de când erai o puştoaică. Te-am urmărit în evoluţia ta şi mi-a plăcut că ai rămas mereu la fel de curată la suflet. Am văzut că de curând ai spus într-un interviu că nu cânţi pentru bani, ci dintr-o datorie pe care o ai faţă de înaintaşii tăi. Cum vine asta?
Măriuca Verdeş: Așa este, ne știm de ceva timp, și-ți mulțumesc că ai fost alături de mine și atunci, dar și acum, prin faptul că articolele tale, legate de activitatea pe care o desfășuram, au fost mereu de o bună calitate.
Dacă nu cânt numai pentru bani, se datoarează faptului că încerc să rămân cât mai aproape de Dumnezeu. Dacă strămoșii mei nu ar fi existat, nci eu nu aș fi astăzi, sunt hori care le am de la străbunica, prin aceste hori constat că mă trag dintr-o familie de horitori. Mai mult, că tot este centenarul Marii Uniri, îmi povestea mama cum străbunicul din Giulești, alături de Ilie Lazăr, au plecat la unire, cu guba în spate. Noi suntem Români astăzi, deoarece alții au vrut să fim așa. Constat că este o altă formă de a le face simțită prezența înaintașilor noștri prin glasurile lor (liniei melodice, bătrânii îi ziceau glas). Iată ce frumos, de sute și sute de ani, au rămas vii, horile lor, la fel ca și bisericile vechi. De noi ține ce facem cu aceste valori. Le ducem mai departe, le grijim sau... le lăsăm să se piardă ca multe alte valori din diferite motive.
 Eu am renunțat la această vâltoare a muzicii de strat nou ca să duc un glas mai departe, glasul moșilor, găsindu-mi locul, liniștea și rostul.
Foto: Alina Bondrea
Fabrica de fericire: Am înţeles că vrei să promovezi consistent albumul „Hori din Maramureş” nu numai în ţară, ci şi în străinătate. Te va sprijini cineva în acest sens? Ai deja un program conturat?
Măriuca Verdeş: Promovarea albumului vine din partea celor care iubesc horea. Eu mă bucur că mai sunt persoane care care îmi sunt alături și le mulțumesc tuturor.
Fabrica de fericire: Dă-ne detalii despre lansarea albumului în Baia Mare.
Măriuca Verdeş: Prietenele mele Ileana Danci Horoba și Alina Bondrea și-au dorit ca acest album să fie ascultat și de alte persoane.  Impreună cu Muzeul Judeţean de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare, și-au unit forțele pentru ca acest eveniment să ia ființă.
Fabrica de fericire: Tu eşti născută în Deseşti, ai absolvit studiile muzicale la Bucureşti şi apoi te-ai stabilit la Călineşti, de unde e soţul tău. Aici ţi-ai propus să animi comunitatea prin intermediul “Sărbătorii rădăcinilor străbune”. Ce îşi propune acest eveniment, a cărui a patra ediţie s-a desfăşurat de curând? Până să vii tu Călineşti satul nu era cunoscut ca un centru cultural.
Măriuca Verdeş: Studiile le-am continuat din Baia Mare, de la Liceul de Artă (cum se numea atunci), în București, la  Universitatea Națională de Muzică „Ciprian Porumbescu”, apoi am făcut un master în etnologie și antropologie, tot în Baia Mare, iar momentan sunt doctorand în anul al doilea la Universitatea Valahia din Târgoviște. M-am intors în sat deoarece iubesc rânduiala, mi-e dragă horea, mi-e drag portul, ele sunt pentru mine ca cerul și pământul, iar aerul este sufletul nostru care trebuie să le țină vii și să le respecte perpetuându-le.
Foto: Alina Bondrea
În anul 2015 mi-am dorit să fac ceva pentru femeile din sat, ca să nu mai trebuiască să plece în altă țară, să găsesc o modalitate de a le ține acasă. De la această idee am  facut o invitație d-nei Virginia Maheș, președinte FRACCU și președintei UNESCO pe Europa, Daniela Popescu,  dar și d-lui președinte UNESCO pe România, Ioan Opriș, să ne viziteze în Călinești. La sfatul dumnealor, a luat ființă Asociația Călineștenii Țării Maramureșului, unde am transformat grupul Coconii Călineștiului în Călineștenii Țării Maramureșului, făcând asfel inaugurarea a asociației dar și a  evenimentului “Sărbătoarea rădăcinilor străbune.” O lună mai târziu,  tot în 2015, a luat fiinţă Şcoala rădăcinilor străbune, unde șase secții s-au deschis pentru cei tineri, dar și adulți, iar ei au putut să pătrundă tainele meșteșugurilor şi dansurilor tradiționale de pe Valea Cosăului.  



Read more
Revedere
august 22, 20180 Comments


Nu ştiu ce m-a făcut să o sun şi să insist să o văd. Am fost prietene bune cândva, dar asta a fost demult. În ultimii ani n-am mai văzut-o decât arareori, pe stradă sau la supermarket. S-a schimbat. A mai slăbit, se îmbracă mai neglijent, deşi ochelarii de soare pe care îi poartă uneori îi dau un aer tineresc.
Foto: Diana Topan
Iar acum sunt aici, la ea acasă. N-a vrut să ne vedem undeva în oraş, la o terasă. Pare stânjenită. Oare chiar atât de mult să ne fi îndepărtat una de alta?
-O cafea, un ceai?
-O cafea, te rog.
O văd dispărând în bucătărie. Revine după vreo zece minute, cu tava plină. Conversaţia nu se leagă. Îi spun despre faptul că am fost avansată, despre înscrierea mea la doctorat, despre cum nu îmi ajunge timpul să fac tot ceea ce îmi propun... nimicuri.
-Şi tu?, o întreb.
-Eu? Nimic. N-am făcut nimic. Zilele trec una după alta... nu prea am energie. Poate e şi vremea de vină, îmi răspunde, iar eu dau din cap, îngândurată.
Cineva intră în casă. Uşa e neîncuiată.
-Scuză-mă puţin, îmi spune ea, şi o văd dispărând în bucătărie. Aud vocea bărbatului, răstită, seacă, o aud pe a ei, plângăcioasă, un pahar spart, o tigaie trântită. Nu disting cuvintele, au închis uşa de la bucătărie.
Încep să îmi strâng lucrurile, ochelarii de soare, portmoneul în care am poza cu noi două când eram tinere, cheile de la maşină. E clar, am nimerit într-un moment prost. Sau mai degrabă el a nimerit într-un moment prost.
Prietena mea iese din bucătărie, se îndreaptă spre mine, are o cută între sprâncene, pare îmbătrânită. Îşi ridică mâinile, să îşi prindă părul în coc, şi pe dosul braţelor văd vânătăi mari. Îmi înşfac poşeta şi mă îndrept spre uşă. În ultimul moment, mă opresc. Caut în geantă, găsesc portmoneul, şi, lângă poza cu noi două, găsesc o altă poză, în care aveam aceeaşi frizură, căci era făcută la puţină vreme după. E o fotografie în care sunt îmbrăcată într-un maiou şi sunt plină de vânătăi pe braţe şi pe piept. I-o arăt.
-Mi-ai spus cândva: „Ai o singură viaţă. Nu ţi-o irosi.” Şi atunci am ştiut ce aveam de făcut, i-am zis cât am putut de rar şi de clar.
S-a uitat la mine printre lacrimi. Am prins-o de mână şi am strâns-o. Apoi am ieşit. Am fugit pe scări în jos, şi când am ajuns afară, am luat o gură mare de aer proaspăt. Apartamentul acela mă făcea să mă sufoc. Nu se schimbase aproape deloc. Şi nici el, nici el nu se schimbase. Oare de ce n-am putut să spun nimic?

Read more

luni, 20 august 2018

Cândva, pe Strada Speranţei
august 20, 20180 Comments



Când  mă gândesc la copilărie, îmi vin în minte capetele tunse la zero şi zâmbetele buclucaşe ale lui Pitu şi Copi, clădirea cenuşie a orfelinatului, pâinea cu margarină, Adiţa cea cu pieptul imens şi cei doi Ghiţă ai ei, unul cu coadă, celălalt fără, concursurile de făcut baloane din gumă de mestecat şi vânătoarea cu mere.
Foto: Lucian Petru Goja

Pitu şi Copi erau prietenii mei cei mai buni şi împreună eram cei mai neastâmpăraţi copii de la orfelinat. Pitu, cel mai mic dintre noi, stătea toată ziua cocoţat pe gardul înalt de lemn şi de acolo urmărea ce se petrece pe stradă. Din când în când, ne dădea raportul. Tot de acolo vedea şi ce se întâmpla în curtea de vizavi, unde locuia Adiţa, directoarea casei de copii. Dar cel mai mult ne plăcea când venea la noi Ghiţă. De fapt, îl chema domnul Iordache, dar noi îi spuneam aşa după porcul Adiţei, al cărui coteţ trebuia să-l curăţăm uneori, când nu eram cuminţi. Atunci Pitu, de pe gard, îşi lărgea nările, îşi ridica buza de sus şi grohăia spre noi, iar noi ştiam. În câteva secunde, Ghiţă intra pe poartă, îmbrăcat în veşnicul lui costum gri, ponosit, cu cravată la gât şi purtând în mână o geantă diplomat, neagră şi lucioasă. Ne strângeam ciopor în jurul lui, şi atunci Ghiţă, cu gesturi ceremonioase, deschidea geanta diplomat şi scotea de acolo o mulţime de mere.
Foto: Lucian Petru Goja
Ghiţă, care era patronul unui mic magazin cu de toate, situat mai jos, pe strada noastră, ne dăruia merele şi în schimb ne cerea să spionăm la celălalt magazin de cartier, aflat la câţiva metri mai sus de orfelinat. Atunci eu, Copi şi Pitu mergeam la magazinul concurent, stăteam la rând şi, când ajungeam în faţă, o întrebam pe vânzătoare preţurile tuturor produselor pe care le vedeam pe raft, până când vânzătoarea se enerva şi ne scotea afară. Nu cumpăram niciodată nimic, căci nu aveam bani, dar, în timp ce doi dintre noi îi distrăgeau atenţia vânzătoarei, cel de-al treilea îşi vâra mâna în cutia cu rîme din jeleu şi în cea cu gumă de mestecat cu gust de mere verzi şi îşi umplea buzunarele.
Cu merele primite, mai întâi ne jucam de-a vânătoarea. De obicei, fetele erau vânatul, căci ele îşi doreau să fie căprioare sau lebede sau flamingo. Noi eram vânătorii şi aruncam după ele cu fructele tari. Când oboseam de atâta fugit, ne opream, ştergeam merele de tricou şi le mâncam. Ni se păreau mai bune aşa, bătucite, cu pete maronii zemoase şi cu o istorie în spate.
Foto: Lucian Petru Goja
În geanta diplomat a lui Ghiţă, pe lângă merele noastre, se afla întotdeauna şi un pacheţel pentru Adiţa. La un moment dat, ei se retrăgeau la ea acasă, peste drum de orfelinat. Atunci ne strecuram şi noi prin gaura din gard, mergeam în spatele casei şi ne rugam ca un colţ al perdelei să fie tras la o parte, să putem vedea înăuntru. De obicei, Adiţa îl servea pe Ghiţă cu cafea din serviciul ei chinezesc. El îi arăta cadoul – o pereche de ciorapi sau o cutie cu ciocolată sau nişte mărgele – şi ea privea darul îndelung, îl proba în faţa oglinzii sau îl gusta tacticos, şi dacă era mulţumită îl apuca pe Ghiţă de cravată, îl trăgea în dormitor şi se dezbrăca în faţa lui, uitându-se la faţa lui ca într-o oglindă. Şi el stătea ca o momâie aşezat pe pat, fără să facă niciun gest, doar uneori slăbindu-şi cravata sau ştergându-şi cu dosul palmei picăturile de sudoare de pe buza de sus,  şi când ea rămânea în pielea goală îi spunea să se rotească, să o vadă mai bine, să îi poată admira şoldurile pline şi pulpele groase şi părul lung şi rar de pe pubis. Apoi ea îşi lua înapoi chiloţii cu floricele, sutienul imens şi ciorapii, şi el se ridica de pe pat şi mergea în bucătărie. Îşi lua geanta diplomat, acum goală şi uşoară, şi pleca la magazin, uşor îngîndurat, uşor trist. Iar noi stăteam să privim până când Adiţa se îmbrăca de tot, apoi ne strecuram afară din curte şi înapoi în curtea orfelinatului, convinşi fiind că asta vom face şi noi când vom deveni bărbaţi: ne vom alege o femeie şi o vom privi dezbrăcându-se, după ce o vom fi copleşit cu daruri.
Odată, în timp ce Ghiţă şi Adiţa erau în dormitor, Copi şi Pitu au mers în coteţ şi i-au dat drumul porcului. L-au ademenit cu nişte troscoţel până în uşa bucătăriei, apoi l-au împins înăuntru. Animalul a găsit pe jos oala cu sarmale pusă direct pe beton, la răcit, şi-a băgat râtul în ea şi a început să mănânce. Din când în când, grohăia de plăcere. Noi îl priveam cum plescăia şi salivam abundent, gândindu-ne la pâinea cu margarină care ni se dăduse la micul dejun. Am fi schimbat oricând locul cu el. Atunci Adiţa a ieşit din dormitor, goală cum o făcuse mă-sa, şi, văzând scena, a început să ţipe şi să se agite. Ghiţă a venit repede, şi-a scos cravata de la gât, l-a legat pe adevăratul Ghiţă în jurul guşii şi a încercat să îl tragă afară, în curte. Porcul, însă, nu voia să se lase dus, s-a zbătut şi a răsturnat oala cu sarmale pe jos. Cu picioarele goale în zeamă, cu tălpile-i roze călcând peste frunze de varză acră şi printre felii de roşii fierte, Adiţa părea o zeiţă a belşugului. Văzând-o, ne-am întristat, înţelegând că ea e întruchiparea a tot ceea ce nouă ne era refuzat. Dar după episodul cu porcul, Adiţa şi-a astupat gaura din gard şi i-a interzis lui Ghiţă să ne mai dea mere, spunîndu-i că ne ţinem numai de blestemăţii şi că trebuie să învăţăm să fim modeşti şi smeriţi.
Eu, Copi şi Pitu am fost foarte supăraţi o vreme. Ne-am consolat de abia o lună mai târziu, când am găsit pe stradă, uitată, o minge de fotbal de abia uzată, şi, împreună cu copiii din vecini, am organizat cel mai tare campionat care avusese vreodată loc pe Strada Speranţei.
Foto: Lucian Petru Goja
Acum vreun an m-am întors acolo. Nu ştiu nici eu ce speram să găsesc. Strada Speranţei arăta la fel, plină de gropi şi praf, iar un porc care semăna leit cu Ghiţă păştea troscoţel pe marginea şanţului. Poarta fostei case de copii era legată cu un lanţ ruginit, iar în curte iarba crescuse de un metru. Gardul de lemn era pe jumătate putred şi se înclinase înspre stradă. Am sunat vizavi, la poarta Adiţei. A ieşit o bătrână pe jumătate cheală, cu un bust foarte generos. Nu m-a recunoscut, dar când i-am spus cine eram, a clătinat din cap îngândurată. M-a poftit în casă. În bucătărie era o dezordine de nedescris. Pe beton, lângă masă, era aşezată o oală cu tocăniţă, şi eu mi-am amintit de sarmalele lui Ghiţă. Într-un colţ, lângă dulap, erau aruncate vraişte tot felul de obiecte, între care mi s-a părut că recunosc şi geanta diplomat lucioasă a lui Ghiţă. Adiţa m-a servit cu cafea dintr-o ceaşcă ciobită din vechiul ei serviciu chinezesc şi mi-a povestit că, după ce eu fusesem adoptat, casa de copii fusese la scurtă vreme închisă. Veniseră nişte americani de la o fundaţie, nu le plăcuseră condiţiile pe care le găsiseră acolo şi au făcut demersuri să ducă toţi copiii în Statele Unite. Adiţa rămăsese fără slujbă şi se descurcase numai cu ajutorul lui Iordache.
Foto: Lucian Petru Goja
Abia acum aflam că Iordache fusese, de fapt, căsătorit, avea şi copii, iar Adiţa era mângâierea lui ilicită. Continuaseră relaţia mulţi ani, la un moment dat Adiţa se angajase vânzătoare la magazinul lui, dar nu îi plăcuse că el făcea pe şeful, şi atunci preferase să stea acasă. Bărbatul murise în urmă cu doi ani, făcuse un atac cerebral chiar când se afla aici, la Adiţa acasă. A fost mare scandal, venise nevastă-sa să facă investigaţii, copiii lui strigau după Adiţa pe stradă că-i curvă şi chiar îi scotociseră prin lucruri, căutând obiecte de valoare primite cadou. Am întrebat-o ce mai ştia de Pitu şi de Copi. Mi-a spus că, din câte aflase de la americani, fuseseră adoptaţi împreună, de o familie de newyork-ezi de culoare, şi că fuseseră la fel de neastâmpăraţi la noua şcoală americană precum îi ştiam eu. Am vrut să aflu ce se întâmplase cu Ghiţă. Iordache încercase să îl taie de un Ignat, dar Ghiţă era puternic, se zbătuse, fugise şi s-a ales doar cu o zgârietură. A murit până la urmă de bătrâneţe, iar Adiţa şi Iordache l-au îngropat în marginea grădinii de zarzavaturi.
Când am ieşit, am inspirat adânc. Era o zi de septembrie, mirosea a iarbă, a pământ ars şi a mere coapte. M-am apropiat de poarta fostului orfelinat şi m-am uitat printre gratiile ruginite. Departe, printre arbori, mi s-a părut că aud hăulind nişte vânători aprigi care, strângând în mâini mere, fugăreau fetiţe codane ce se credeau căprioare.

Read more

sâmbătă, 18 august 2018

Casa de lemn
august 18, 20180 Comments


Avea tabloul acela de câţiva ani. Îl primise de la un pictor din urbe, un cunoscut de-al ei, dar nu prea apropiat. Gestul o mirase, dar o şi bucurase. Îi plăceau lucrurile frumoase.
Foto: Lucian Petru Goja
Zilele trecute aflase că pictorul murise. Fusese bolnav mai mulţi ani, şi până la urmă obosise să mai lupte. De atunci nu-şi mai putea lua ochii de la tabloul acela. Căsuţa de lemn cu un nuc în faţă o atrăgea pe Rita irezistibil. Se hotărî să o caute.
Nu avea niciun indiciu, decât că stilul construcţiei era cel specific zonei în care trăia ea. Totuşi, era ca şi cum ar fi căutat acul în carul cu fân. Rita începu cutreiere satele în care ştia că se păstraseră mai multe case vechi. Cele mai multe fuseseră demolate sau vândute, bucată cu bucată, peste graniţă. De câteva ori crezu că a găsit ce căuta, dar câte un detaliu care nu se potrivea o făcea să caute mai departe. Pe unde trecea, întreba bătrânii satului, arătându-le tabloul. Într-o zi, ajunse la o casă mare, nouă, în faţa căreia desfăcea mazăre o femeie de vârstă mijlocie.
-E căsuţa noastră, îi spuse ea. Acolo a locuit mama, când trăia. Vreţi s-o cumpăraţi?
Casa de lemn se afla pe vârful unui deal. Toate detaliile se potriveau: şi aspectul căsuţei, şi nucul din faţa ei, până şi perdeluţele din ferestre. Când o văzu, Rita se gândi că aceea ar fi putut fi casa Albei ca Zăpada. O bătea gândul să o cumpere. Intră. Ferestrele erau mici şi lumina pătrundea greu. Aprinse becul şi admiră mobilierul vechi, solid, dar simplu şi frumos. Apoi se aproie de singurul tablou care împodobea pereţii. Era imaginea căsuţei cu nucul în faţă, pictată, se părea, de acelaşi artist. De uşă stătea sprijinită o femeie care se uita în zare. Când se uită mai bine, Rita se recunoscu.

Read more

miercuri, 8 august 2018

40 de ani
august 08, 20180 Comments



Doruţu s-a ridicat în şezut, şi-a întins braţele cu pocnituri de oase şi a aruncat o privire pe geam.
-Ce zi frumoasă!, şi-a spus.
Foto: Diana Topan
Apoi s-a ridicat, şi-a luat papucii de casă şi s-a dus ţintă la frigider. A găsit o bere, una singură. A desfăcut doza cu un pocnet plăcut şi un sâsâit răcoritor. Apoi a dat-o peste cap cu un gâlgâit.
De obicei nu bea nicio picătură de alcool până după prânz. Ei, dar astăzi era o zi specială: împlinea 40 de ani. 40, vârsta maturităţii, borna de la jumătatea vieţii, începutul înţelepciunii. Şi totuşi era încă tânăr. Se simţea în putere. Îi lipsea doar o femeie alături, care să-i spună că e încă frumos, care să-l mângâie pe creştet şi să îl sărute de „la mulţi ani!”. O femeie ca Rodicuţa, de la magazin. Tânără, împlinită şi zvârlugă.
Şi-a luat cămaşa în carouri, pantalonii scurţi şi şlapii, şi-a dat cu deodorant pe la gât, şi-a îndesat în buzunar câteva bancnote şi a ieşit pe uşă. Magazinul din cealaltă scară se deschidea la 7. Ar fi trebuit să o găsească singură pe Rodicuţa la ora aceasta.
Uşa magazinului s-a deschis cu un clinchet de clopoţei. Rodicuţa era după tejghea. I-a dat bună dimineaţa, mormăind ceva despre cât de bine îi stătea cu şorţul cel roşu. Rodicuţa a început să se legene într-o parte şi în alta şi i-a mulţumit cu glasul ei de pisicuţă.
-Dă-mi nişte bomboane, i-a zis Doruţu fetei.
-De care?
-De care îţi plac ţie, i-a zis el.
-Eu nu mănânc bomboane, sunt la dietă, a spus ea, lungind silabele.
-Şi atunci ce mănânci?
-Hrană sănătoasă. Fructe şi legume.
Faţa ei strălucea de încântare.
-Bine. Atunci dă-mi nişte fructe.
-De care?
-De care îţi plac ţie, a spus Doruţu, binevoitor.
-Mie îmi place zmeura. Am primit proaspătă, de dimineaţă.
Doruţu a plătit caserola de zmeură şi i-a aşezat-o pe tejghea, drept în faţă.
-Uite, pentru tine. E cadou.
Rodicuţa s-a prefăcut surprinsă, apoi a luat un fruct şi l-a prins între incisivi. L-a savurat pe îndelete, privindu-l în ochi pe Doruţu.
-Voi unde ţineţi marfa?, a întrebat Doruţu, într-o doară.
-Uite aici, pe rafturi, în lăzi...
-Dar un depozit nu aveţi?, s-a arătat el mirat.
-Cum să nu? În spate, i-a susurat ea.
-Du-mă acolo.
-Acolo nu au voie persoanele străine, i-a spus Rodicuţa bărbatului insistent.
-Păi ce, eu sunt străin? Doar ne cunoaştem de atâta vreme. Zilnic cumpăr bere de la voi.
-Bine, pentru tine fac o excepţie. Dar să fii cuminte, i-a spus Rodicuţa, prinzându-l de braţ şi trăgându-l după ea.
Foto: Diana Topan
Depozitul era o încăpere puternic luminată, în care nu aveai loc să arunci un ac. Doruţu a prins-o pe fată de talie, a înghesuit-o într-un colţ şi i-a ridicat şorţul şi fusta, cotrobăind cu o mână pe dedesubt. Rodicuţa l-a lovit uşor peste mână.
-Ce faci? Crezi că aşa uşor merge?
-Păi ţi-am făcut şi un cadou, a protestat el. Ştii, dragostea e ca durerea de burtă: nu ştii când te loveşte. Trebuie să fii pe fază.
- Dar dacă mi-ai fi dat şi tu, nu ştiu, nişte trufandale...
-Ce?, a întrebat el, frustrat.
-Poate nişte struguri.
-Îţi dau ce vrei tu, dar după, i-a spus, şi şi-a vârât iar mâna pe sub poale.
-Nu, acum. Hai să-ţi arăt.
Rodicuţa l-a târât după ea înapoi în magazin şi i-a arătat lada cu struguri roze. Deasupra lor stătea eticheta cu preţul.
-Sunt prea scumpi. N-o să mai am de bere.
-Las-o încolo de bere. Nu se poate iubire fără renunţare, i-a spus ea.
-Eu am învăţat în viaţă că setea trece mai bine cu bere decât cu fructe. Dacă vrei, îţi iau şi ţie una.
-Nu beau în timpul programului, a spus fata, ridicând uşor nasul cârn.
-Bine, atunci dă-mi mie două beri. Le beau acasă.
Cele două beri s-au topit repede în faţa televizorului fixat pe Taraf TV. Apoi, Doruţu a ieşit iar, a urcat un etaj şi a bătut la uşa lui Aurel. De o vreme renunţase să mai bea cu el; Aurel era un sac fără fund şi nu prea îi plăcea să îşi plătească băutura. Dar azi era o zi specială.
Foto: Diana Topan
După ce Aurel s-a jurat că nu avea strop de băutură în casă, Doruţu a coborât iar la magazin, sperând să reuşească măcar să o ciupească puţin de fund pe Rodicuţa. Dar ea a făcut pe supărata şi nici măcar un zâmbet nu i-a aruncat. Aşa că Doruţu a cumpărat două sticle de rachiu şi s-a dus înapoi la Aurel. După ce atmosfera s-a încins, Aurel i-a arătat câteva scheme noi la tobe. Obişnuia să cânte la nunţi şi avea un set de tobe pentru care îl ura toată scara de bloc. Numai Doruţu îi înţelegea pasiunea şi îl încuraja să repete cât mai mult.  
Spre seară, când soţia lui Aurel s-a întors de la lucru şi copiii, mânaţi de foame, au revenit acasă, cei doi s-au mutat în apartamentul lui Doruţu. Au ciugulit nişte salată de vinete din frigider şi au golit toate sticlele uitate prin cămară. Au vorbit despre femei frigide şi care se orientează numai după interes, s-au plâns unul altuia că nimeni nu îi înţelege, şi-au amintit de mamele lor şi de felul în care ele le ştergeau mucii când erau bolnavi, au cântat cântece de inimă albastră şi, în final, au plâns unul pe umărul celuilalt.

Şi, tocmai pentru că se afla la vârsta înţelepciunii, Doruţu a luat un marker şi a notat câteva cugetări pe perete, deasupra chiuvetei: „Munca la făcut pe om sclav”; „Bărbatul fără băutură e ca floarea ofilită” şi „Sânt băiat cu ceafă lată, nici o fată nu î-mi scapă”. 
Dimineaţa i-a găsit dormind îmbrăcaţi, pe aceeaşi canapea.
Doruţu avea deja 40 de ani şi o zi. 

Read more

@diana.topan