Cafea, ţigări şi o femeie

Genunchii aceia. Genunchii ei au fost primul lucru pe care l-am observat prin geamul uşii de la scara blocului, în timp ce ea se apropia, iar eu dădeam să ies. O ştiam vag, se mutase recent în apartamentul de la trei, împreună cu soţul şi cu cei doi copii. Dar nu o privisem niciodată aşa. Acum purta o rochiţă cloche, verde cu roz, care îi lăsa la vedere genunchii aceia minunaţi. Corpul meu reacţionase imediat. Ţineam plasa de cumpărături în dreptul burţii, ca să maschez umflătura. Am deschis uşa şi am lăsat-o să intre.

Foto: Diana Topan

-Bună! Cum vă place la noi?, am întrebat-o, zâmbind puţin forţat.

Ea şi-a ridicat sprâncenele.

-La noi pe scară. Totul e în ordine?

-A, da, totul OK.

-Să aveţi grijă dacă lăsaţi sticle cu apă pentru femeia de serviciu. Ale mele dispar de fiecare dată.

-O, ce urât!, a exclamat ea, zâmbind şi dezvelindu-şi dinţii egali.

-Da. Nu ştiu cine poate face aşa ceva. Sticlele acelea nu valorează nimic. Dacă mi le-ar cere, le-aş da de bună voie.

-Poate se gândesc că oricum nu aveţi nevoie de ele.

-Desigur, probabil vor să facă o faptă bună.

Am zâmbit din nou şi am salutat-o, dând să ies. Prin geam am privit-o cum urcă scările, încercând să îi memorez genunchii. Erau perfecţi.

Când am ajuns la supermarket, mi-am dat seama că îmi uitasem lista de cumpărături acasă. Habar nu aveam ce trebuia să cumpăr, soţia mea era mereu cea care mă ghida în astfel de cazuri, în cele mai mici amănunte. M-am plimbat pe la raionul de legume-fructe, întrebându-mă dacă vecina mea obişnuia să mănânce doar salate, pentru a-şi păstra silueta şi genunchii impecabili. Apoi am mers la raionul de cafea, şi m-am tot gândit cum să fac să o invit la o cafenea, sau mai bine la mine acasă, la o oră la care eram singur. Apoi m-am dus la raionul de confecţii şi m-am holbat la sutiene, alegând, în gând, pentru ea unul bleu cu dantelă albă, mărimea B. În sfârşit, m-am hotărât să caut o canistră la raionul de obiecte pentru gospodărie. I-ar fi fost bună pentru ca să-i lase apă femeii de serviciu, în fiecare vineri. Niciun vecin n-ar fi avut tupeul să fure o canistră de calitate. Mi-am luat şi mie una, ca să nu fie prea bătător la ochi.

Nu am căutat-o în ziua aceea. Am bătut la uşa ei a doua zi, după-amiaza târziu, când ştiam că se întorsese de la serviciu.

-Cine e?, mi-a răspuns o voce de copil.

-Vecinul, am spus, după o scurtă ezitare.

-Nu am voie să deschid la străini.

Pe când mă pregăteam să-i explic copilului că un vecin e tot un soi de prieten, uşa s-a deschis şi în prag a apărut ea. Purta pantaloni de trening. Dintr-o dată, părea mult mai accesibilă.

-V-am adus o canistră. Pentru apă, ştiţi...

A izbucnit în râs.

-Ei, acum, dacă vor vrea s-o fure, măcar să se aleagă cu ceva mai valoros.

-Mi-am luat şi mie una. Dar am uitat să cumpăr nişte lanţuri, să le legăm de scară, am spus.

Râdea. Era bine. Dinţii ei erau la fel de frumoşi, chiar dacă i se ştersese rujul de pe buze. I-am spus că uneori mai ieşeam cu copiii mei în părculeţul din apropiere. M-a întrebat dacă leagănele şi toboganele de acolo erau noi, erau sigure, şi am asigurat-o că totul era în ordine. Mi-a spus că urma să iasă şi ea cu copiii a doua zi, spre seară.

Când am plecat, eram în al nouălea cer. Stabilisem o întâlnire! Am întors capul, s-o mai văd o dată, dar ea a închis uşa imediat. Ştiam, însă, că mă urmărea prin vizor.

A doua zi, mult mai devreme decât era cazul, mi-am luat copiii pe sus şi i-am dus în părculeţ. Nu aveau chef să iasă, s-ar fi jucat pe tabletă, aşa că a trebuit să le promit că le cumpăr îngheţată şi baloane. Speram că, odată ajunşi la leagăne şi tobogane, vor uita de toate astea. I-am lăsat pe ei să se joace, iar eu m-am aşezat pe bancă şi am început să citesc „Insectarul Coman”. Din când în când îmi ridicam privirea, să mă asigur că copiii sunt întregi. La un moment dat au venit la mine şi mi-au spus că vor îngheţata promisă. M-am ridicat cu greu şi ne-am dus până la primul magazin alimentar, aflat la doar câţiva paşi. Am găsit şi baloane. Apoi ne-am întors şi mi-am reluat lectura. Pe la 7 terminasem cartea şi nici urmă de vecina mea. Am luat-o de la început cu cititul.

Am simţit că se aşază lângă mine şi că fusta ei înflorată îmi atinge coapsa. Era lungă până sub genunchi, dar vântul bătea destul de tare şi o ridica puţin, provocându-mi junghiuri în inimă. Şi-a scos pachetul de ţigări din poşetă şi mi l-a întins. Mă lăsasem de fumat de două săptămâni, dar am simţit atunci că, dacă refuzam, aş fi ratat o mare şansă. Am luat o ţigară, am aprins-o şi am încercat o profundă voluptate. Eram fericit.

A ridicat cartea de pe bancă şi a citit cu voce tare un poem, la întâmplare. Avea o voce plăcută. M-a rugat să-i împrumut volumul. Nu-mi plăcea să împrumut cărţi, dar m-am gândit că voi mai avea o ocazie să o întâlnesc după ce o va termina de citit. Am discutat despre literatură, despre fumat, despre cafeaua de la Pressco, despre boacănele copiilor şi despre viaţa de familie. Mi-a spus că soţul ei lucra de dimineaţa până seara, chiar şi sâmbetele, şi că de multe ori îi era greu singură, cu copiii. Am hotărât să ne vedem mai des.

A doua zi, pe la 9 dimineaţa, m-am trezit cu ea la uşă. Nu se simţea bine, îşi luase o zi liberă. Fusese deja la doctor şi îi recomandase odihnă.

-Cred că, dacă aş bea o cafea tare, mi-ar trece durerea asta groaznică de cap, mi-a spus, în timp ce intra la mine în casă şi se lăsa moale în primul fotoliu.

Foto: Diana Topan

Am preparat imediat o cafea la ibric, aşa cum ştiam eu: apă cu un deget mai jos decât buza, plus şase linguri de cafea bună, măcinată chiar de mine. Făceam asta automat, altfel, la cât de răvăşit eram de apariţia ei, n-aş mai fi ştiut cum să prepar cafeaua. Am turnat-o în două căni şi i-am dat-o ei pe cea cu FILIT. Apoi m-am sprijinit cu coapsa de fotoliul unde ea stătea lăbărţată şi am început să îi masez scalpul. Gemetele ei mi-au trezit imediat instinctele. Am început să îi masez umerii, apoi braţele, apoi mâinile mi-au alunecat pe sâni. S-a încordat ca o pisică sălbatică şi mi-a cuprins gâtul cu braţele. I-am simţit sfârcurile întărite prin mătasea sutienului şi am îngenunchiat în faţa fotoliului. I-am desfăcut nasturii cămăşii, în timp ce ea îmi răvăşea părul, apoi ne-am sărutat flămând, violent. Nici nu ştiu când am ajuns pe canapea. Nu voiam să o duc în dormitor, ceva mă reţinea. Mă temeam că, dacă aş fi văzut-o întinsă pe cearceaful unde făceam dragoste cu soţia mea, mi-ar fi pierit tot cheful. I-am sărutat ambii genunchi, i-am mângâiat, i-am lins. Erau rotunzi şi fini, supli, dar nu osoşi, ca nişte fiinţe cu viaţă proprie, dornice să fie adorate. Am făcut tot ce visasem să fac de când o văzusem atunci prin geamul uşii de la casa scării.

În timp ce se îmbrăca, mi-a spus:

-Fără prostii, da?

-Adică?

-Ascultă. Eu îl iubesc pe soţul meu, îmi iubesc copiii, am o viaţă bună şi vreau ca totul să rămână aşa cum este.

-Da, şi eu la fel. Sigur, i-am spus, puţin descumpănit. Avusesem acelaşi gând, dar mi-ar fi plăcut să îl exprim eu mai întâi. Acum mă simţeam cumva dominat.

Am început să ne vedem regulat, la ore când copiii erau la şcoală sau la orele de sport, iar soţii noştri la serviciu. Ea avea dimineţile libere, eu eram mereu acasă. Întâlnirile noastre erau scurte şi se rezumau la sex. Vorbeam puţin şi niciodată despre relaţia noastră. Ne împărtăşeam ultimele isprăvi ale copiilor, vorbeam despre lecturile noastre, despre ieşirile împreună cu familiile noastre, uneori despre serviciu. De câteva ori a lăsat să-i scape câte o remarcă răutăcioasă la adresa soţului ei. Se simţea neglijată. Eu nu-i răspundeam nimic, preferam să nu mă amestec.

Câteodată, când îşi fuma ţigara de după, mă întreba despre ce scriu, dar eu îi spuneam că aduce ghinion să vorbeşti despre cărţile neterminate încă. Ea râdea şi îmi spunea că prezenţa ei nu ar putea să îmi aducă altceva decât o grămadă de noroc. Iar eu o priveam lung, din cap până în picioare, şi îi dădeam dreptate.

Întâlnirile cu ea erau mereu o surpriză. Venea neanunţată. Când lipsea mai mult de trei zile, începeam să îi duc dorul. Mă obişnuisem cu prezenţa ei, cu râsul ei, cu mirosul pielii ei.

Într-o zi, când a apărut la uşa mea, avea în mână “Insectarul Coman”. Aproape uitasem că nu îmi înapoiase cartea. I-am luat-o şi am aşezat-o pe măsuţă. Mi-am dat jos tricoul şi am început să o sărut, ca de obicei, dar ea m-a oprit.

-Nu azi, te rog.

Am ştiut că ceva se întâmplase.

-Fă-mi o cafea, mi-a zis, privindu-mă insistent.

Am făcut un ibric de cafea. Nu mă scăpa din ochi. Îmi urmărea fiecare mişcare. Mă intimida. Ne-am aşezat la masa din bucătărie, cu cafelele în faţă. Şi-a aprins o ţigară. Mi-am aprins şi eu una, simţeam nevoia. S-a aplecat spre mine şi mi-a mângâiat încet pavilionul urechii.

-Ce sunt eu pentru tine?, m-a întrebat brusc.

Am ezitat. Credeam că totul era clar între noi. Chiar ea fixase limitele, de la bun început.

-O femeie atrăgătoare, am spus. O bună prietenă, am adăugat, văzând că aştepta să spun mai mult.

-Căcat.

A tras lung din ţigară.

-Vreau să divorţez, a spus apoi.

Când a plecat, avea ochii în lacrimi, cana pe jumătate plină şi o jumătate de ţigară fumega încă în scrumieră. Nu fuseseră multe de spus. Am încercat să o conving să mai facem o dată sex. M-a respins indignată. Ea voia dragoste până la moarte, eu voiam să îi mai sărut o dată genunchii. Ştiam că aveam să le duc dorul. Dar mă bucuram că îmi adusese cartea. Întotdeauna îi urâsem pe cei care luau cărţi cu împrumut şi uitau să mi le mai înapoieze.  Pe ea nu aveam s-o urăsc. Aveam să mi-o amintesc, din când în când, ca pe fiinţa surprinzătoare care mă făcuse să iubesc dimineţile leneşe, cu miros încins de cafea, tutun şi sex.