Am cunoscut eşecul de mică. Şi asta nu e grav, grav e că niciodată nu am
ştiut să trec peste el. În clasa a doua am participat la un concurs de cultură
generală şi am luat locul al doilea. Premiul, ţin minte perfect, era un bibelou care înfăţişa un
iepure cu un morcov în braţe. Am plâns de sălta cămaşa pe mine. Nu concepeam că
altcineva a fost mai bun decât mine.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
În clasa a X-a, am participat la un concurs de povestiri. Era un concurs pe
liceu, organizat de o colegă din altă clasă şi de profesoara noastră de română.
Am luat din nou locul al doilea, şi din nou am fost distrusă. Deşi, gândindu-mă
acum, cred că ar fi trebuit să fiu mulţumită, mai ales că nu mai scrisesem
povestiri până atunci, plus că nici nu eram sută la sută originală, textul meu
aducând întrucâtva cu povestea din „Contele de Monte Cristo”. Apoi m-am
îndrăgostit de cel care luase premiul I, el s-a îndrăgostit de tipa care
organizase concursul, şi uite aşa am trăit prima depresie din viaţa mea.
În adolescenţă, credeam că eu însămi sunt un mare eşec. Că naşterea mea
fusese o greşeală. Nimic nu-mi plăcea la mine: nu mă consideram suficient de
deşteaptă, suficient de blondă, suficient de slabă, suficient de creaţă,
suficient de sigură pe mine şi suficient de simpatică. Nimic nu e mai trist
decât să te trezeşti dimineaţa într-un corp pe care ai vrea să-l schimbi cât
mai repede cu un altul. Nimic nu e mai obositor decât să te urăşti, decât să te
dispreţuieşti pentru fiecare gest pe care îl faci.
Dar am aflat că sinuciderea e un lucru mult mai greu de dus la îndeplinire
decât pare la prima vedere şi că, vreau, nu vreau, va trebui să trăiesc mulţi
ani cu mine însămi. Am învăţat să mă accept aşa cum sunt şi m-am străduit să
scot ce e mai bun din mine. Nu am reuşit întotdeauna. Am făcut gesturi pe care
şi acum refuz să mi le amintesc, pentru că ar durea prea mult. Am spus lucruri
pe care le regret, vorbe pe care nu le mai pot lua înapoi. Am şi acum momente
în care stima de sine scade la zero şi în care cea mai mare bucurie mi-o
produce gândul că peste cinci minute ar putea să mă calce o maşină sau să-mi cadă o bucată de acoperiş în cap. Dar astfel
de momente sunt rare şi trec relativ repede. În general mă simt bine eu cu
mine, ceea ce mă face să iubesc singurătatea şi să o caut.
Practic, am învăţat să îmi accept eşecurile. Să îmi spun că eşecul de azi
nu e nici primul, şi cu siguranţă nici ultimul, şi că trebuie să trec peste el.
Să fac efortul de a merge mai departe, orice ar fi. Căci viaţa e doar o
succesiune de eşecuri, în urma cărora înveţi să supravieţuieşti.
De cele mai multe ori, eşecurile le ţin pentru mine. Nu sunt ceva cu care
să te lauzi. E mai bine să îţi înghiţi lacrimile. E mai safe. Oricum, am aflat în timp că felul în care mă văd eu şi felul
în care mă văd alţii nu au nicio legătură. Unii mă văd fata veselă şi expansivă
şi rămân uimiţi când citesc unele texte ale mele mai noir. Unii mă văd femeia spontană, care întotdeauna spune ce-i
trece prin cap. Puţini ştiu că sunt exagerat de emotivă, că uneori, în mijlocul
oamenilor, sunt într-adevăr strălucitoare, dar alteori mă simt cu atât mai
singură cu cât e mai multă lume în jurul meu, că uneori exagerez cu somnul
pentru că în somn lumea pare mai blândă şi mai suportabilă şi aşa mai departe.
Nu reuşesc nici să-mi fac PR: când am vrut să mă prezint într-o lumină bună,
când mi se părea că sunt de admirat, am pierdut prieteni. Aşa că mi-am spus că
cel mai bine e să nu-mi mai pese. Sigur, uneori tot doare părerea altora, mai
ales dacă este vorba despre oameni la care ţii, dar cel mai bine e să te
încrezi în propria judecată. La urma urmei, nimeni nu te cunoaşte mai bine
decât tine însăţi.
Cred că cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţă este că am început
să scriu. În proză poţi să te joci de-a v-aţi ascunselea cu cititorul, poţi să
îţi recunoşti cele mai ascunse gânduri, cele mai ruşinoase eşecuri, şi să le
pui în braţele unor personaje fictive. Cititorul nu va şti niciodată cât adevăr
şi câtă ficţiune zace în text, iar tu te vei simţi eliberat. Sau poţi oricând
să construieşti personaje detestabile, cu care să te compari şi să îţi spui:
uite, oricât aş fi de mizerabil, sunt mai bun decât ele. Se poate şi mai rău.
Şi, chiar dacă scrisul în sine un prilej pentru noi eşecuri, felul acesta de
a-ţi trăi viaţa pe jumătate în realitate, pe jumătate în ficţiune devine brusc
mai suportabil. Iar eşecul ficţionalizat poate deveni un succes.
Niciun comentariu: