Viaţa ca o succesiune de eşecuri - Fabrica de fericire

luni, 23 iulie 2018

Viaţa ca o succesiune de eşecuri



Am cunoscut eşecul de mică. Şi asta nu e grav, grav e că niciodată nu am ştiut să trec peste el. În clasa a doua am participat la un concurs de cultură generală şi am luat locul al doilea. Premiul, ţin minte perfect, era un bibelou care înfăţişa un iepure cu un morcov în braţe. Am plâns de sălta cămaşa pe mine. Nu concepeam că altcineva a fost mai bun decât mine.
Foto: Lucian Petru Goja
În clasa a X-a, am participat la un concurs de povestiri. Era un concurs pe liceu, organizat de o colegă din altă clasă şi de profesoara noastră de română. Am luat din nou locul al doilea, şi din nou am fost distrusă. Deşi, gândindu-mă acum, cred că ar fi trebuit să fiu mulţumită, mai ales că nu mai scrisesem povestiri până atunci, plus că nici nu eram sută la sută originală, textul meu aducând întrucâtva cu povestea din „Contele de Monte Cristo”. Apoi m-am îndrăgostit de cel care luase premiul I, el s-a îndrăgostit de tipa care organizase concursul, şi uite aşa am trăit prima depresie din viaţa mea.
În adolescenţă, credeam că eu însămi sunt un mare eşec. Că naşterea mea fusese o greşeală. Nimic nu-mi plăcea la mine: nu mă consideram suficient de deşteaptă, suficient de blondă, suficient de slabă, suficient de creaţă, suficient de sigură pe mine şi suficient de simpatică. Nimic nu e mai trist decât să te trezeşti dimineaţa într-un corp pe care ai vrea să-l schimbi cât mai repede cu un altul. Nimic nu e mai obositor decât să te urăşti, decât să te dispreţuieşti pentru fiecare gest pe care îl faci.
Dar am aflat că sinuciderea e un lucru mult mai greu de dus la îndeplinire decât pare la prima vedere şi că, vreau, nu vreau, va trebui să trăiesc mulţi ani cu mine însămi. Am învăţat să mă accept aşa cum sunt şi m-am străduit să scot ce e mai bun din mine. Nu am reuşit întotdeauna. Am făcut gesturi pe care şi acum refuz să mi le amintesc, pentru că ar durea prea mult. Am spus lucruri pe care le regret, vorbe pe care nu le mai pot lua înapoi. Am şi acum momente în care stima de sine scade la zero şi în care cea mai mare bucurie mi-o produce gândul că peste cinci minute ar putea să mă calce o maşină sau să-mi cadă o bucată de acoperiş în cap. Dar astfel de momente sunt rare şi trec relativ repede. În general mă simt bine eu cu mine, ceea ce mă face să iubesc singurătatea şi să o caut.
Practic, am învăţat să îmi accept eşecurile. Să îmi spun că eşecul de azi nu e nici primul, şi cu siguranţă nici ultimul, şi că trebuie să trec peste el. Să fac efortul de a merge mai departe, orice ar fi. Căci viaţa e doar o succesiune de eşecuri, în urma cărora înveţi să supravieţuieşti.
De cele mai multe ori, eşecurile le ţin pentru mine. Nu sunt ceva cu care să te lauzi. E mai bine să îţi înghiţi lacrimile. E mai safe. Oricum, am aflat în timp că felul în care mă văd eu şi felul în care mă văd alţii nu au nicio legătură. Unii mă văd fata veselă şi expansivă şi rămân uimiţi când citesc unele texte ale mele mai noir. Unii mă văd femeia spontană, care întotdeauna spune ce-i trece prin cap. Puţini ştiu că sunt exagerat de emotivă, că uneori, în mijlocul oamenilor, sunt într-adevăr strălucitoare, dar alteori mă simt cu atât mai singură cu cât e mai multă lume în jurul meu, că uneori exagerez cu somnul pentru că în somn lumea pare mai blândă şi mai suportabilă şi aşa mai departe. Nu reuşesc nici să-mi fac PR: când am vrut să mă prezint într-o lumină bună, când mi se părea că sunt de admirat, am pierdut prieteni. Aşa că mi-am spus că cel mai bine e să nu-mi mai pese. Sigur, uneori tot doare părerea altora, mai ales dacă este vorba despre oameni la care ţii, dar cel mai bine e să te încrezi în propria judecată. La urma urmei, nimeni nu te cunoaşte mai bine decât tine însăţi.
Cred că cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în viaţă este că am început să scriu. În proză poţi să te joci de-a v-aţi ascunselea cu cititorul, poţi să îţi recunoşti cele mai ascunse gânduri, cele mai ruşinoase eşecuri, şi să le pui în braţele unor personaje fictive. Cititorul nu va şti niciodată cât adevăr şi câtă ficţiune zace în text, iar tu te vei simţi eliberat. Sau poţi oricând să construieşti personaje detestabile, cu care să te compari şi să îţi spui: uite, oricât aş fi de mizerabil, sunt mai bun decât ele. Se poate şi mai rău. Şi, chiar dacă scrisul în sine un prilej pentru noi eşecuri, felul acesta de a-ţi trăi viaţa pe jumătate în realitate, pe jumătate în ficţiune devine brusc mai suportabil. Iar eşecul ficţionalizat poate deveni un succes.


Niciun comentariu:

@diana.topan