Niciun anotimp nu îmi pătrunde atât de adânc în inimă precum toamna, nicio
lumină nu mă mişcă la fel precum lumina blândă a unei după-amieze însorite de
septembrie sau octombrie, niciun parfum nu mi se potriveşte mai bine decât
aroma strugurilor copţi adiind peste pământul ars de arşiţa verii.
Când eram copil, aveam un ritual acolo, la casa bunicilor de pe Valea
Borcutului: în vremea strugurilor de roşcă, mă aşezam lângă vie şi mă lăsam
pătrunsă de atmosfera aceea melancolică, o îmbinare de lumină oranj, de miros
de mere şi struguri, de regrete şi visuri, de tristeţe şi bucurie. Nu era doar
părerea de rău că trece vacanţa de vară, nu era doar panica începerii şcolii,
combinată cu bucuria revederii colegilor, era mult mai mult de atât.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
Era amintirea cenuşii calde pe picioarele mele arse de soare, era senzaţia
apei reci a văii trecându-mi printre degete, era asprimea pielii purcelului sub
palma mea mângâietoare, era încremenirea timpului în după-amiezele de vară, era
mirosul cărţilor vechi din dormitor, erau aromele care umpleau bucătăria
bunicii, era sulful răsuflat din borcut. Era praful jucându-se în razele de
lumină care pătrundeau în pod printre ţiglele acoperişului, erau cuiele şi
ciocanele cu care mă jucam pe ascuns, erau păpuşile sovietice cu ochi mari,
albaştri, era bicicleta Pegas portocalie, rămasă moştenire de la sora mea, era
bara pe care se băteau covoarele şi pe care uneori erau atârnaţi iepurii
proaspăt tăiaţi, bara pe care ne jucam de-a Nadia Comăneci, era serviciul de
cafea din porţelan pentru păpuşi al bunicii, era sacul cu cârpe colorate din
care le croiam hăinuţe. Erau florile de piatră pe care roiau albinele, erau
trandafirii pe care îi îngrijea bunicul, erau nucile care ne pătau degetele şi
pe care le testam, nerăbdătoare, încă din luna iulie, erau merele şi prunele pe
care trebuia să le adunăm pentru horincă, deşi noi nu beam niciodată horincă,
erau strugurii pe care noi îi „bobăleam” în fiecare an, deşi era interzis, erau
brânduşele de toamnă de pe pantă şi aricii din grădină, erau gutuile care se
transformau în peltea şi roşiile coapte, încălzite de soare, din care muşcam cu
poftă.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
Acum, lumina aceea specială înseamnă pentru mine aceleaşi lucruri, chiar
dacă multe dintre ele au dispărut între timp. Nucul din faţa casei a putrezit
şi a trebuit tăiat, via nu mai există, doar pe ici, pe colo, a mai rămas câte o
viţă, porc nu mai ţinem de ani buni, iar picioarele mele au uitat deja senzaţia
scaldei în cenuşa călduţă. Bunicii au murit, noi am îmbătrânit, cărţile şi
atunci vechi au acum paginile maronii. Nu mai mergem în oraş cu bicicletele, nu
mai evadăm pe geam la ora somnului de după-amiază, nu ne mai târâm la
alimentară dimineaţa la 5, cu plasa din pânză cenuşie şi sticlele goale de
lapte, nu mai urcăm în pod să admirăm praful zburând în razele de lumină.
Oamenii au renunţat la hainele lor negre şi gri şi maron, lumea e mult mai
colorată, nimeni din familie nu-mi spune la ureche secrete despre care nu am
voie să vorbesc la şcoală, nimeni nu ascultă radioul pe ascuns. Ai zice că e
mai bine acum, şi atunci de ce mă doare, de ce simt pânza de păianjen
strângându-mi pervers sufletul, de ce lumina aceasta – singura pe care timpul
nu a schimbat-o – îmi aduce lacrimi în ochi, iar lacrimile seamănă cu nişte
boabe de struguri?
Niciun comentariu: