Lumina
după-amiezei creează o aură în jurul creștetului pisicii așezate
pe pervazul ferestrei, mă privește cu ochi verzi și tăioși; prin
perdeaua albă de organza soarele pare înghețat și pentru o clipă
mi se pare că văd dealurile acoperite de un strat gros de omăt;
dar eu știu că afară e bine, primele flori se încălzesc în
lumină și pământul reavăn se lipește de tălpile pantofilor;
labele câinilor se umplu de noroi și la fel și hanoracul meu, când
ei îmi cer un strop de atenție și un biscuit; aerul e auriu, aurul
e de aer; mugurii se umflă văzând cu ochii, pământul mustește
de sevă, câinii urlă a dragoste în timp ce cățeaua în călduri
se plimbă nepăsătoare prin fața casei;
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
mierla din pin își drege
vocea, cântă numai când are chef, încă primăvara nu a
convins-o; pe o bucată de lemn am găsit o furnică, am aruncat
lemnul în foc cu totul și pe urmă am plâns; apoi am văzut un
păianjen într-un colț al camerei și m-am bucurat; ziua e ca o
promisiune pe care nu știi dacă să o crezi și parcă nu ai
curajul să renunți la cana obișnuită de vin fiert; vinul fiert e
pentru iarnă, vara merge berea, dar care o fi băutura oficială a
primăverii, te întrebi, primăvara e o struțocămilă, nici măcar
nu e un anotimp, savanții spun că în curând vom avea doar două
anotimpuri, clare, cinstite, fără promisiuni deșarte, fără dorul
acesta nedefinit care mă cuprinde când aud pârâul umflându-se,
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
fără duioșia pe care o simt când văd o râmă croindu-și drum
prin grădină, fără așteptarea după fiecare boboc de floare,
fără oboseala din tot corpul, fără deznădejdea începutului, a
vieții care răbufnește și care va sfârși inevitabil, într-un
mod mult mai puțin spectaculos; dar cine sunt eu să judec, cine
sunt eu să decid asupra vieții și morții, fie ea și a unei
furnici, cine sunt eu să spun ce e frumos și ce e urât, eu sunt
doar o bucată de carne pătrunsă de lumina înșelătoare și care,
pentru o clipă, se crede rubin.
Niciun comentariu: