Amorțire.
Prin minte mi se derulează imagini fără nicio legătură. Ca și cum
m-aș uita într-un fișier în care am salvat haotic fotografii din diferite perioade ale vieții.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
Un
fost iubit, bătrân, pe care îl sun să îl felicit de ziua lui. Și
care nu reușește să poarte cu mine o conversație mai lungă de 1
minut. Nici măcar nu se străduiește.
Un
castron cu papanași.
Câțiva
bețivi, în fața unui bar cu păcănele, spunându-mi glume
porcoase în timp ce trec pe lângă ei.
Un
îngeraș din ceramică.
Un
alt fost iubit, care îmi plânge la telefon pentru că s-a
îndrăgostit de o fată de 15 ani și ea nu vrea să se culce cu el.
O portocală stricată.
Un
urs cu labele arse.
O
femeie care mă privește cu ură, în timp ce o fotografiez alături
de soțul ei.
Sorb
o gură de lichid din pahar și văd imaginea propriului meu creier
care plutește într-o baltă de Cuba Libre.
Nu
am fost niciodată mai fericită decât acum. Și totuși, trecutul
parcă mă trage înapoi.
Crăciunul a trecut, Revelionul a
trecut, dar nimeni nu vrea să își reia viața normală.
Gospodinele duc la birou felii din cozonacii rămași de la
sărbători. Bărbații numără sticlele de alcool băute în
noaptea de Anul Nou. Copiii se bucură că încă nu a strâns nimeni
beculețele ornamentale de pe străzi. Familiile își păstrează
brazii uscați în casă, femeile strâng pungile în care au fost
cadouri, ca să le poată folosi și la anul, copiii fredonează
colindele pe care le-au învățat pentru serbarea de sfârșit de
an.
Trăim din inerție. O viață fără un scop precis,
văzută cu ochi încețoșați. Un salt în gol de la înălțimea
sclipiciurilor unui musical înspre culoarea zăpezii murdare,
dezghețate.
Golesc
paharul, îmi trag cizmele în picioare, arunc geaca pe umeri și
ies. E de abia 7 seara, dar străzile sunt pustii. Ce căcat de oraș,
îmi spun, și iuțesc pasul.
În
intersecție, lângă școala pustie, disting trei siluete.
-Vor
să-mi fure radioul! Vor
să-mi spargă casa!
E
vocea lui Sandu, vecinul cu mințile rătăcite, pe care îl iubește
tot cartierul. E speriat.
-Lăsați-l
în pace!, strig la ceilalți doi. Și trec mai departe.
Sandu
se ține după mine. Îl aștept și mergem umăr la umăr.
Mă
întorc, văd că cei doi se țin după noi. Dau să sun la 112, dar mă
gândesc că, beată cum sunt, e de ajuns să mă atingă cineva ca
să cad la pământ. Pipăi buzunarul – nici măcar nu
mi-am luat telefonul. Mă
tot gândesc dacă să blufez.
Nu
reușesc să ajung la o concluzie. Mă tem să nu mă aleg cu capul spart. Sandu
pleacă de lângă mine și traversează grăbit. Cei doi se iau după
el.
Iuțesc
pasul și intru în magazinul din colț. La tejghea e blonda
unguroaică, ne știm. O conving să sune la 112, dar nu știu să-i
spun încotro s-au dus Sandu și răufăcătorii. Probabil că nimeni
nu se va deranja să îi sară în ajutor.
Îmi
cumpăr o bere la doză și ies. Frigul mă lovește în față.
Traversez și mă uit după vreo mișcare suspectă. Strada e pustie.
Înaintez prin locurile pe care le străbat din copilărie, zi de zi.
Pe jos, zăpadă înghețată. Mă străduiesc să îmi păstrez
echilibrul.
Becurile
de pe stradă împrăștie o lumină chioară. Sorb din bere și mă
gândesc că aș bea mai
degrabă o țuică fiartă.
Mă
împiedic și cad. Încerc să salvez ce se mai poate salva din bere
și mă ridic cu greu.
În mijlocul drumului e un picior. Sandu e
căzut la pământ, pe jumătate ascuns
în boscheți.
Geme.
Încerc
să îl ridic, dar e foarte masiv. Îl fac cumva să stea
în fund, sprijinit de peretele blocului. E plin de sânge și plânge
ca un copil.
Caut
printre tufișuri și găsesc radioul portabil. Îi dau drumul și îl
așez lângă Sandu. Se
aude „Who Wants to Live Forever”.
Mă așez și eu lângă Sandu. Îi
dau un șervețel din buzunar și își suflă nasul zgomotos.
Apoi începe să fredoneze.
Niciun comentariu: