Început de an

Amorțire.

Prin minte mi se derulează imagini fără nicio legătură. Ca și cum m-aș uita într-un fișier în care am salvat haotic fotografii din diferite perioade ale vieții. 

Foto: Lucian Petru Goja

Un fost iubit, bătrân, pe care îl sun să îl felicit de ziua lui. Și care nu reușește să poarte cu mine o conversație mai lungă de 1 minut. Nici măcar nu se străduiește.

Un castron cu papanași.

Câțiva bețivi, în fața unui bar cu păcănele, spunându-mi glume porcoase în timp ce trec pe lângă ei.

Un îngeraș din ceramică.

Un alt fost iubit, care îmi plânge la telefon pentru că s-a îndrăgostit de o fată de 15 ani și ea nu vrea să se culce cu el.

O portocală stricată.

Un urs cu labele arse.

O femeie care mă privește cu ură, în timp ce o fotografiez alături de soțul ei.

Sorb o gură de lichid din pahar și văd imaginea propriului meu creier care plutește într-o baltă de Cuba Libre.

Nu am fost niciodată mai fericită decât acum. Și totuși, trecutul parcă mă trage înapoi.

Crăciunul a trecut, Revelionul a trecut, dar nimeni nu vrea să își reia viața normală. Gospodinele duc la birou felii din cozonacii rămași de la sărbători. Bărbații numără sticlele de alcool băute în noaptea de Anul Nou. Copiii se bucură că încă nu a strâns nimeni beculețele ornamentale de pe străzi. Familiile își păstrează brazii uscați în casă, femeile strâng pungile în care au fost cadouri, ca să le poată folosi și la anul, copiii fredonează colindele pe care le-au învățat pentru serbarea de sfârșit de an.

Trăim din inerție. O viață fără un scop precis, văzută cu ochi încețoșați. Un salt în gol de la înălțimea sclipiciurilor unui musical înspre culoarea zăpezii murdare, dezghețate.

Golesc paharul, îmi trag cizmele în picioare, arunc geaca pe umeri și ies. E de abia 7 seara, dar străzile sunt pustii. Ce căcat de oraș, îmi spun, și iuțesc pasul.

În intersecție, lângă școala pustie, disting trei siluete.

-Vor să-mi fure radioul! Vor să-mi spargă casa!

E vocea lui Sandu, vecinul cu mințile rătăcite, pe care îl iubește tot cartierul. E speriat.

-Lăsați-l în pace!, strig la ceilalți doi. Și trec mai departe.

Sandu se ține după mine. Îl aștept și mergem umăr la umăr.

Mă întorc, văd că cei doi se țin după noi. Dau să sun la 112, dar mă gândesc că, beată cum sunt, e de ajuns să mă atingă cineva ca să cad la pământ. Pipăi buzunarul – nici măcar nu mi-am luat telefonul. Mă tot gândesc dacă să blufez.

Nu reușesc să ajung la o concluzie. Mă tem să nu mă aleg cu capul spart. Sandu pleacă de lângă mine și traversează grăbit. Cei doi se iau după el.

Iuțesc pasul și intru în magazinul din colț. La tejghea e blonda unguroaică, ne știm. O conving să sune la 112, dar nu știu să-i spun încotro s-au dus Sandu și răufăcătorii. Probabil că nimeni nu se va deranja să îi sară în ajutor.

Îmi cumpăr o bere la doză și ies. Frigul mă lovește în față. Traversez și mă uit după vreo mișcare suspectă. Strada e pustie. Înaintez prin locurile pe care le străbat din copilărie, zi de zi. Pe jos, zăpadă înghețată. Mă străduiesc să îmi păstrez echilibrul.

Becurile de pe stradă împrăștie o lumină chioară. Sorb din bere și mă gândesc că aș bea mai degrabă o țuică fiartă.

Mă împiedic și cad. Încerc să salvez ce se mai poate salva din bere și mă ridic cu greu. 

În mijlocul drumului e un picior. Sandu e căzut la pământ, pe jumătate ascuns în boscheți. Geme.

Încerc să îl ridic, dar e foarte masiv. Îl fac cumva să stea în fund, sprijinit de peretele blocului. E plin de sânge și plânge ca un copil.

Caut printre tufișuri și găsesc radioul portabil. Îi dau drumul și îl așez lângă Sandu. Se aude „Who Wants to Live Forever”.

Mă așez și eu lângă Sandu. Îi dau un șervețel din buzunar și își suflă nasul zgomotos. Apoi începe să fredoneze.