Nimic nu e adevărat

FOTO: Lucian Petru GOJA

Nimic nu e adevărat până când boala nu muşcă din ai tăi

până când nu auzi clănţănitul dinţilor la telefon

şi nu simţi de departe fierbinţeala frunţii celuilalt

nimic nu e adevărat până când nu vezi năduşeala pe trupul iubit

şi pupilele încremenite încercând să camufleze disperarea

până când nu desluşeşti într-un geamăt înăbuşit strigătul de ajutor

şi într-un blestem, rugăciunea.

Regatul meu pentru o gură de oxigen!

Sunt deja două luni de când a început totul

mi-am lăsat mărţişorul prins de vestă

semn al trecerii timpului

zilele astea o nouă modă prinde contur în oraş

la Cora au băgat măşti cu cristale Swarowski

nu ştiu prea bine care e reţeta

câte o mărgea strălucitoare pentru fiecare bolnav din familie

sau câte una pentru fiecare mort din oraş

oricum, gândirea pozitivă câştigă adepţi

la naiba cu lacrimile, trebuie să trăim clipa

mişcarea globală împotriva tiraniei suspinelor

proclamă bucuria ca stil de viaţă

fiecare mort din coşciug îşi va arăta dinţii într-un zâmbet

şi fiecare bolnav va fi obligat să spună bancuri

până când perfuzia va începe să tresalte în hohote

iar virusurile îşi vor lua tălpăşiţa

spre nişte gazde mai ursuze mai primitoare.

Nimic nu e adevărat până când nu te loveşte în faţă

mirosul greu de spital până când nu simţi în carne

agitaţia haosul panica graba rătăcită

teama că salonul acela cu pereţi albi lucioşi

pe care insectele au lăsat dâre lungi

patul cu cearceaful gălbui pătat şi perfuzia din care picură

stropi dulci de viaţă în venele obosite

horcăitul şi tusea ca o lamă de cuţit

în sfârşit, teama că toate piesele astea de puzzle

vor fi ultima imagine pe retina ta obosită

ca un film al cărui generic de final păstrează

ruinele moartea fumul şi toată decăderea lumii

şi peste ele, curgând lent, numele actorilor.