 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
Locuiesc într-o casă de sticlă
din mijlocul ei văd
toate ororile pământului
când nu mai rezist,
deschid o carte
şi citesc poezia
plină de sânge a revoluţiilor
când nu mai rezist,
îmi deschid o bere
cu gust acru de
sudoare şi lacrimi
pereţii de sticlă
ai casei mele
sunt crăpaţi din
loc în loc
fiecare cruzime care
se întâmplă în lume
mai adaugă câte o
fisură
fiecare durere
omenească
ciobeşte un colţ
de geam
realitatea mea e una
fragmentată
văzută prin
peretele de sticlă compus din felii
lungi şi ascuţite
ca nişte peşti
nimic nu pare a fi
coerent în lumea aceasta
nicio logică nu
pare să o guverneze
războaiele nu au
sens, moartea nu are sens,
ura între oameni nu
pare să aibă niciun sens
dar cea mai bizară
şi greu de înţeles
mi se pare lipsa
iubirii
golul acela din
inimi în care ar putea zbura păsări
dacă nu s-ar teme
că de aripi li se agaţă
pânze de păianjen
golul acesta îmi
distruge casa
ceas după ceas
până când pereţii
se prăbuşesc peste mine
şi cioburile lungi
ca nişte peşti răpitori
mi se înfig în
carne
&
mă transformă într-un bizar animal fantastic
care nu-şi găseşte
locul
în lume.
Niciun comentariu: