 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
Ca un gaz letal
teama umple scara blocului
& invadează plămânii tuturor vecinilor
ca un semn ars pe piele
pe uşa mea o pagină de caiet cu pătrăţele
lipită de adolescentul de vizavi
„femeie asimptomatică” scrie pe ea.
Sunt captivă în propria mea colivie de aur
o pasăre bolnavă rămasă fără glas
un punct între patru puncte
transformându-se pe zi ce trece într-un semn de întrebare
urmat imediat de unul de exclamare.
Stau la fereastră cu capul între crengile vişinului
ca şi cum capul singur ar fi liber
în timp ce corpul e un deţinut în celula lui
atunci toate ferestrele vecinilor se închid una după alta
cu un zgomot sec. E sunetul fricii.
Ca nişte mesaje codate trimise de trupul bulversat
creierului meu doldora de gânduri indescifrabile
corpul meu e un creuzet de senzaţii antagonice
frica - tâlhar divin la care se roagă întreaga planetă.
Da, frica are un sunet şi un miros şi un gust
ele pătrund în fiecare celulă a corpului
o ameninţă o iau ostatică o siluiesc
o silesc să facă doar ce vor ele.
Nu vrem decât să fim nişte oameni obişnuiţi
care suferă de boli obişnuite.
nu vom mai accepta niciodată prăjituri de la vecina noastră
o vom convinge să plece, să se mute într-un alt bloc
într-un alt cartier într-un alt oraş într-o altă ţară
vom supune la vot majoritatea va decide
noi suntem oameni decenţi avem familii avem copii
avem slujbe bune avem vieţi obişnuite.
În aerisirea băii în apa murdară din canalizare în fiecare particulă de aer
el e aici în blocul nostru în respiraţia vecinei
virusul acesta e mai mult decât o înşiruire de litere
rostite seara în jurnalul de la televizor
ei se prefac că nu aud nimic se lipesc
de iluzia vieţii neschimbate
ca nişte dependenţi de seringa cu heroină.
Ca nişte insecte scârboase în măruntaiele bucătăriilor
vecinii mei se ascund după geamurile ferecate
sunt femeia asimptomatică transmit boala fără să o simt
râd şi strig către strada neumblată
poftiţi la virusuri proaspete
mirosul fricii mă atrage precum parfumul florilor albinele
precum dansul nupţial femeiuşca de pasăre
ofertă de nerefuzat numai pentru dumneavoastră
două virusuri la preţ de unul
Cu două zile în urmă (sau poate au fost cinci cine mai ştie)
eram o femeie decentă
o simplă femeie singură cu un motan
care îşi saluta vecinii uneori îi întreba de sănătate
ba chiar le făcea cumpărăturile la piaţă
acum port o mitralieră infernală în mâini
nevăzută & cu un număr infinit de gloanţe
făcute dintr-un amestec de virusuri şi frică.
Aş fi în stare de orice
ca să devin din nou o femeie obişnuită
cu secreţiile pure ca ale unui nou-născut
vecinii mei să fie oamenii banali pe care îi ştiu
vocile lor să îşi recapete tonalităţile diferite
frica să nu le mai îngheţe mişcările
să nu mai pară nişte roboţi cu piese lipsă.
Cu gândul la toţi oamenii din cartierul meu
uşoară ca un balon scăpat din mână de un copil jucăuş
(sub formă de inimă desenată pe un zid)
mă ridic înspre cer
atunci când vreun vecin deschide fereastra
să simtă aroma florilor de vişin:
sunt un nor cenuşiu colcăind de virusuri
mă rog să nu vină ploaia.
(Poem distins cu menţiune specială la concursul cu tema "Omul asimptomatic", organizat de Cenaclul UBB)
Niciun comentariu: