 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
mi-e sufletul o peșteră colcăind de larve
ce se hrănesc din amintiri șterse
le ofer orice sentiment fără rezerve
după ce îl codific în limbajul Morse
viermii îmi ies prin pori îmi umplu ochii
și se transformă-n riduri pe fața de granit
pielea mi se desprinde-ncet în lungi și subțiri așchii
chipul se face carne de om îmbătrânit
trăiesc pe linia fină dintre absurd și trist
zilele monotone se scurg încet, agale
uneori, seara, vorbele unui taximetrist
alungă pe fereastră senzația de jale
viața tresaltă-n juru-mi, e cântec, bucurie
doar eu m-ascund în grotă, mi-afund capul în beznă
e-n lume-aceasta ipocrită atâta actorie
încât te simți înjunghiat și-apoi legat de gleznă
nimic nu poate însă să mă prefacă-n alta
sufletu-mi e-un burete ce-absoarbe realitatea
și o transformă-n rouă, aceasta e recolta
unei lumi absurde, care-a ucis revolta.
Niciun comentariu: