 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
Vine o vreme când timpul grăbit
te soarbe în eprubeta lui gigantică
când te afunzi în nisipuri mișcătoare
și orice gest de protest nu face decât să grăbească cufundarea
când așteptarea e galbenă ca lumina lămpii de veghe
iar viitorul se face tot mai mic, devine un punct,
o clipă, ca și când ai deschide o ușă spre neant
și ea s-ar trânti cu zgomot în urma ta
lăsând pe pământ doar o dâră de lumină,
ecoul unei voci, nota unui parfum drag
ca o floare presată păstrată într-un roman
pe care o găsești când te aștepți mai puțin
răvășind amintirea unei zile de vară.
Drumul spre punctul acela e întotdeauna la fel
oglinda veche reflectând un trup străin
cu sâni lăsați și pântec de păianjen
fardul prea roz pe obrajii de hârtie
osteoporoza făcând oasele ușoare ca ale porumbeilor
sau poate ca ale îngerilor
liniștea casei, în care doar inima ta se mai aude bătând
pe furiș
întrebarea „cum ar fi fost dacă...?” săpând rană după rană
și sentimentul că totul a fost deja spus.
Niciun comentariu: