 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
sărbătoarea e pe sfârșite, aerul se rupe în blocuri colțuroase
noi doi în fața unei sticle de vin
ca ultima verigă ce ne leagă
tu ai contururile neclare ești o ceață
dacă mă apropii de tine îmi rămâi pe gene
ca o bijuterie
mă privești cu cele două picături albăstrii
vezi prin mine cum ai vedea pietrele pe fundul unui lac limpede
vorbim tot mai în șoaptă dar cuvintele noastre
se aud tot mai clar, ca șipotul izvorului
într-o pădure peste care se lasă noaptea
și gândul meu sferic lucește acum ca un glob de Crăciun
iar tu îl absorbi în pâcla ta acaparatoare
și totul e ca la-nceput ca și când
nicio verigă nu ar fi fost tăiată între noi
tu te apropii de mine mă îmbrățișezi
mă învălui în boarea proaspătă a dimineții
și pacea acoperă pământul ca un cearșaf alb
și totul în jur încremenește ca și cum timpul ar sta în loc
și peste lume ar curge de acum înainte o dimineață veșnică
cu lumina ei violetă și contururile fluide
așa cum sunt toate stările sufletului
deschid ochii, am stropi de apă pe buze
tu ești văzduh.
Niciun comentariu: