 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
prea multă lamentaţie în versurile astea
poezia nu e batista în care îţi verşi mucii
umărul ud de lacrimi al amicului tău
care ai vrea să-ţi fie iubit
mâna întinsă spre maică-ta căutând alinare
poezia e peretele WC-ului în care vomiţi
după o noapte de beţie în care ai scăpat de viol
ca prin urechile acului
hârtia zgâriată cu unghiile
când cuvintele refuză să se alinieze
şi gândurile bolborosesc între tâmple
ca vulcanii noroioşi
aburul fierbinte al otrăvii
pe care ţi-o pregăteşti într-o noapte
când zidurile opresc orice foşnet al lumii
zeama din rănile pe care ţi le faci singură
sperând că ele vor durea mai tare
decât orice respingere
nodul din gât sufocarea sudoarea
tremurul mâinilor plumbul din picioare
tăişul care îţi străpunge ochiul
şi nu te mai lasă să vezi culorile păsărilor
deznădejdea care se lăţeşte în lobii creierului
ca stratul uleios de pe piele
noaptea fără margini a depresiei
hăul tenebros dintre coaste
de unde îţi face cu ochiul ca o veche prietenă
securea lovind fulgerător mintea
într-o seară caldă de mai
când te vezi pentru prima oară bătrână
şi spargi oglinda în cioburi
care multiplică imaginea
icnetul vieţii netrăite la timp
amânarea ca motto
până la limita paginii
până la punctul din palmă
unde se termină linia vieţii.
Niciun comentariu: