 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
noaptea mă strânge în moliciunea ei
ca într-un pachet de vată
atât de mică nu am fost niciodată
nici chiar în burta mamei
o mână strânge pe alta căldura
viaţa
şi punctul de la finalul Textului
luminând vag.
zilele cresc de la o săptămână la alta
cum creşte în noi mirosul de bătrâneţe
trupul inutil se evaporă ca o supă fierbinte
lăsând picuri de grăsime pe capac.
ceea ce nu se observă nu are rost să existe
îmi spun din faţa oglinzii
eu sunt imaginea mea din ochii celorlalţi
tabla ştearsă dintr-o clasă prăfuită
femeia care nu-şi mai face planuri de viitor
şi care caută împăcarea în gesturile spontane.
tristeţea e un tren cu opriri la ore fixe
în halte năpădite de buruieni
zumzetul monoton al albinelor printre şine
lasă în urmă tâmplele ca nişte paranteze.
fixez firele de iarbă cu ochi dureroşi
încerc să detectez orice urmă de mişcare
dar vântul a stat ca un ceas vechi
peste care timpul curge fără să mai lase urme.
pe partea cealaltă a lumii cineva simte ca mine
la clubul universal al oamenilor disperaţi se serveşte cuba libre
se joacă scrabble şi se dansează trei câte trei
numai în tălpile goale
ca să simţim realitatea până la sânge
undeva pe o altă planetă iarba roşie tremură sub vântul cosmic
şi cineva o priveşte tremurând.
conştiinţa de sine e o apă unduitoare
în care zi de zi cineva aruncă cu pietre
înaintez spre propriul interior poticnindu-mă ca pe o cărare cu pietre
mă zbat în cămaşa de forţă a propriei neputinţe.
dimineaţa îmi loveşte obrajii ca aripa unui porumbel năuc
interiorul şi exteriorul sunt unul şi acelaşi
răsuflarea mea lasă o brumă roşie pe firele de iarbă.
Niciun comentariu: