Caruselul

Trecuse puţin timp de la revoluţie. Aveam 12 ani, eram cel mai tare bătăuş din clasă şi nu-mi plăceau fetele. Asta până când am întâlnit-o pe Carola.

Foto: Diana Topan

În perioada aceea, Occidentul era cu ochii pe noi. Vesticii fuseseră impresionaţi de revolta care a alungat dictatura şi se înghesuiau să ne potopească cu daruri. Se numeau „ajutoare”. În vara lui 1991, nişte nemţi au donat primăriei oraşului un carusel. A fost amplasat în centru, să se bucure de el toată comunitatea. Era cel mai frumos carusel pe care îl văzusem vreodată: avea lumini în toate culorile, un program cu mai multe bucăţi muzicale şi nişte căluţi splendizi, pe care de abia aşteptam să ne urcăm. Din delegaţia nemţilor făcea parte şi Carola, o fată de vreo 14 ani, al cărei tată era preşedintele ONG-ului care strânsese fonduri pentru a cumpăra haine, medicamente şi alimente pentru concetăţenii mei. Era o fată slăbuţă, cu un cap mai înaltă decât mine, cu plete blonde, buclate, care umbla îmbrăcată în haine colorate, vesele, cum pe la noi nu avea nimeni. Ochii ei albaştri m-au băgat în boală şi m-au făcut să îmi părăsesc gaşca de băieţi cu care obişnuiam să joc fotbal în fiecare după-amiază, până când se lăsa noaptea şi nu mai vedeam mingea.

În ziua când au instalat caruselul, în piaţa centrală a fost puhoi de lume. Copiii făceau coadă şi nu se mai săturau să se dea în carusel. Eu şi Carola am făcut la fel. La miezul nopţii, când s-a terminat programul, toată lumea a plecat acasă. Dar noi am rămas. Luminile colorate ale caruselului nu s-au stins, căci, după ani în care fuseserăm constrânşi să facem economie la orice, inclusiv la electricitate, românilor le era foame de lumină. Ne-am culcat pe spate pe scândurile caruselului, sub căluţii din plastic colorat. Carola mesteca o gumă de culoare verde electric, care mirosea la distanţă a mere. Şi-a scos-o din gură şi mi-a dat-o mie. Era încă dulce şi bună. La noi o astfel de gumă avea să apară de abia peste câţiva ani. Atunci am scos din buzunar pachetul de BT pe care îl cumpărasem special. Spre surprinderea mea, Carola nu a făcut nazuri şi şi-a aprins imediat o ţigară. Fuma ca o expertă. Eu, în schimb, m-am înecat destul de rău.

Nu puteam comunica în niciun fel. Dar o ţineam strâns de mână şi îi povesteam cum am luptat la revoluţie, cum m-am bătut cu comuniştii şi cum am fost rănit în timp ce ţineam piept tancurilor. Mă inspirasem din ceea ce văzusem la televizor, pentru că la noi în oraş nu fusese nicio agitaţie în decembrie 1989. Ştiam că ea nu are cum să mă înţeleagă, şi totuşi vedeam cum devenim din ce în ce mai apropiaţi. Apoi i-am spus despre aventurile lui Habarnam, şi eu râdeam şi ea râdea cu mine şi luminile îi jucau în părul blond şi era atât de frumoasă. Atunci nu ştiu ce mi-a venit şi i-am apucat o şuviţă blondă şi am băgat-o în gură. Avea gust de pepene galben. Aş fi gustat-o toată, aş fi cuprins-o într-o îmbrăţişare fără sfârşit şi aş fi închis din nou graniţele, numai să nu o pierd. Dar n-am făcut decât să sug şuviţa aceea şi ea mă privea uimită, gata să izbucnească în râs. Atunci eu mi-am scos părul din gură şi i-am întors spatele, rănit. Iar ea şi-a apropiat obrazul de faţa mea şi mi-a căutat gura. A fost o explozie de gust şi culoare, o plonjare într-o livadă cu mere verzi şi gustoase, o desfătare a fiecărei celule atinse de briza iubirii.

A doua zi, nemţii au plecat. Mi-au rămas de la Carola o sticlă de Pepsi şi cinci gume cu mere verzi. Le-am mestecat cu măsură, cu ochii pe ceas, câte 10 minute pe zi, timp de mai bine de trei luni. Acele zece minute erau porţia mea de visare. Azi, când muşc dintr-un măr verde, mă simt instantaneu invadat de o fericire pură, senină, pe care nimeni şi nimic nu ar putea să o umbrească.