Amintiri

Dacă ar fi să îmi scriu memoriile, aş începe cu prima amintire pe care o am. Paradoxal, ea nu e legată de mama, şi nici de tata, ci de mătuşa mea Leova, care mă legăna cu piciorul în timp ce tricota un ciorap verde şi bea vin roşu cu paiul dintr-o cană mare pe care era reprodusă fotografia unei răţuşte. Aveam vreo trei ani. Mă dădeam jos din leagăn, urcam în poala mătuşii Leova şi mă jucam minute întregi cu cercelul ei de aur, care avea forma unei semiluni. Ea se oprea din croşetat, mă mângâia pe păr şi râdea gâlgâit: „Termină, mă gâdili!” Când am crescut mai mare, îmi imaginam cum o să mă căsătoresc cu mătuşa Leova, şi cum o să-i cumpăr atâtea perechi de ciorapi, încât să nu mai aibă nevoie niciodată să tricoteze. Aş fi vrut să nu facă altceva decât să mă ţină în braţe, să-i sorb parfumul de frunză de nuc şi să bem împreună vin cu paiul din cana cu răţuşcă. 

Foto: Diana Topan

Apoi, aş scrie despre mama, despre obrajii ei tuciurii, scobiţi, şi despre cum se strecura prin odăile casei ca şi cum ar fi vrut să n-o observe nimeni. Despre cum se îmbrăca numai în haine gri şi îşi ascundea chipul cu o basma imensă, neagră cu picăţele. Despre cum vorbea singură în timp ce mătura sau spăla pe jos şi despre cum număra paiele folosite de soră-sa Leova, spălându-le şi aşezându-le într-un pahar înalt. Nu mi-o amintesc pe mama râzând vreodată. Dar n-o să uit cum, într-o noapte, am visat urât şi am căutat-o în dormitor, vrând să mă strecor lângă ea, dar n-am găsit-o, şi atunci am ieşit în curte şi am auzit-o pe mama cântând dumnezeieşte un fel de doină, într-o limbă pe care n-o cunoşteam. Stătea în fund pe acoperişul casei, cu picioarele adunate sub ea, şi privea cerul senin, de parcă i-ar fi cântat însăşi lunii.

Şi aş mai scrie despre tata, pe care mustaţa imensă îl făcea să pară mai ursuz decât era de fapt, şi care, de câte ori mergea să lucreze pe la cei înstăriţi, îmi aducea câte un dar. Odată am primit o maşinuţă de care un alt copil se plictisise, altădată, un scăunel care putea fi lesne transformat în locomotivă, iar odată nişte pietricele colorate, pe care le-am pus într-un tub de plastic şi mi-am făcut primul meu instrument muzical. Îl purtam cu mine peste tot, astfel că cei din familie ştiau mereu, după sunet, unde mă aflu. Dar odată l-am scăpat în fântână şi am fugit în dormitorul părinţilor, unde credeam că aveam să îl găsesc pe tata citind ziarul, căci mama era la spital, unde doctorii încercau să o scape de durerea de cap. Iar în pat erau tata şi mătuşa Leova, în pielea goală, numai cu şosetele verzi tricotate de ea, şi beau amîndoi vin cu paiele din cana cu răţuşcă.