Nu ştiu ce simt în această zi. E greu să defineşti
dragostea, să o cuprinzi în cuvinte. Mai ales dragostea de ţară. Rişti să devii
bombastic, să te exprimi în clişee, în fraze lipsite de conţinut. Dar dacă ţara
nu e ceva abstract?
Dacă, spunând ţară, te gândeşti la familia ta, la colţul
tău de grădină, la prietenii, colegii şi vecinii tăi, la amintirile de când
erai mic şi mergeai cu părinţii la Felix, la mersul la colindat, la cât de greu
ai învăţat litera E mare de mînă în
clasa întâi, la stresul dinaintea examenelor din vremea studenţiei, dar şi la
chefurile de după, la cum te dădeai în leagănul dintre buruieni când mergeai la
bunici, la cum a încercat mama să te înveţe să împachetezi sarmalele şi nu a
reuşit niciodată, la excursiile din copilărie, prin munţi, alături de tata şi
bunicul, la autorii români de beletristică, atât de mulţi şi atât de buni, la “Sara
pe deal” pe care ţi-a recitat-o el într-o seară, pe un deal din Maramureş, la
felul în care aţi ieşit pe străzi odată, în studenţie, după nu mai ştiu ce meci
de fotbal pe care l-a câştigat naţionala, la felul în care aţi ieşit pe străzi
în februarie 2017, ca să fie dreptate, la felul în care ieşiţi pe străzi în
aceste zile, ca justiţia să fie justiţie, ca hoţia să fie stopată…
România
e făcută din lucruri concrete. Din lucruri mărunte, palpabile, şi din amintiri,
care sunt altfel pentru fiecare persoană. De aceea, România e puţin alta pentru
fiecare dintre noi.
România este, momentan, bolnavă. E plină de paraziţi care îi sug energia,
bogăţiile, viaţa. E căpuşată de oameni şmecheri, lipsiţi de coloană vertebrală,
care ar face orice pentru bani şi putere. Şi nu numai că fac orice, eludând
legea, dar ar vrea să nu fie niciodată traşi la răspundere pentru asta. Vor să
fure, dar să nu fie pedepsiţi. Pentru că ei sunt puternici şi pot schimba legea
în aşa fel încât să le convină lor. Numai că legile trebuie să facă dreptate
pentru toţi, nu să fie croite pe măsura câtorva şarlatani.
Aşa
că România mea bolnavă iese azi în stradă. Slăbită şi dezamăgită, îşi adună
ultimele puteri şi strigă “Toţi pentru justiţie”. Zeci de mii de oameni luptă
paşnic pentru un principiu: acela al independenţei justiţiei.
În
astfel de momente simt cel mai mult emoţia dragostei. În astfel de clipe sunt
mândră că sunt româncă. Desigur că şi mie, ca şi altora, ne-ar fi mai comod să
ne petrecem serile acasă, văzându-ne de treburile noastre, sau pregătindu-ne
pentru sărbători. Dar, în asemenea momente, nu putem sta deoparte. Nu putem
asista nepăsători la subjugarea justiţiei, la căderea României în prăpastie, la
întoarcrea ei în timp.
De
Ziua României, îmi doresc să se trezească la realitate cât mai mulţi români. Şi
nu doar să spună că îşi iubesc ţara, nu doar să-şi afişeze chipul înconjurat de
tricolor, nu doar să participe la parade şi să îşi pună palma pe inimă când aud
imnul, ci să facă ceva concret pentru patria lor. Ceva care va conta nu doar
pentru noi, ci şi pentru generaţiile care vin.
La mulţi ani, România!
Niciun comentariu: