Se uită în jur: alb peste tot. Un câmp plat, perfect
acoperit de nea, sub un cer plumburiu, greu. Zarea, învăluită în ceaţă. Şi
acolo, departe, o siluetă neagră, răşchirată. Un copac.
 |
| Foto: Diana Topan |
Nu ştia unde se afla. Nu ştia cum ajunsese aici. Nu ştia
nici măcar ce zi era, sau ce oră. O porni la drum fără să stea pe gânduri. Era
singura ţintă care i se arăta: copacul. Mergea greu prin zăpada proaspătă,
afânată, care-i scârţâia sub picioare. Rucsacul din spate era greu, dar măcar
îl proteja de frig. Începu să obosească, dar nu se opri. Îşi simţi sudoarea
udându-i fruntea. Continuă să meargă, cu ochii la pata neagră.
Când ajunse, îşi scoase mănuşile şi îşi lipi palmele de
scoarţa neregulată. Nu ştia ce altceva să facă. Voia doar să se asigure că totul
e real. Se învîrti în jurul copacului şi găsi o scorbură. În ea, un piţigoi
speriat. Reuşi să-l prindă în pumn şi să-i simtă căldura. Apoi îi dădu drumul.
Pasărea zbură câţiva metri, apoi se lăsă pe zăpadă şi începu să ţopăie. Omul se
luă după ea. Piţigoiul se ridică iar şi zbură spre zare, dar se întoarse.
Bărbatul mergea în aceeaşi direcţie. După o vreme, văzu o căsuţă. Din coş ieşea
un fir de fum. Piţigoiul ateriză pe pervaz şi începu să ciugulească nişte
firimituri de pâine.
Omul bătu la uşă şi un glas de femeie îi spuse să intre.
Înăuntru mirosea a pâine proaspăt coaptă. Bărbatul rămase în picioare, lângă
uşă.
-De când te aşteptam!, îi spuse femeia, aşezându-se pe pat.
Bărbatul tăcea. Niciun gând nu se citea pe chipul lui.
-Când am ajuns aici, eram foarte tânără. M-am trezit lângă copac, într-o zi
de iarnă grea, şi mi-am spus că aici trebuie să fie centrul lumii. Apoi am
găsit căsuţa asta, care era goală, şi m-am statornicit în ea. Am vrut să rămân
aici, în miezul lucrurilor. Abia pe urmă am descoperit că la câţiva kilometri
depărtare se află un sat. Un om a venit odată la mine şi mi-a spus să mă mut
acolo, că mă ia de nevastă. I-am spus că nu plec nici în ruptul capului. El
mi-a povestit despre bărbatul care murise cu puţină vreme în urmă în această
casă, singur şi bătrân, fără niciun ajutor. Nici el nu voise să meargă în sat.
Trăise o viaţă întreagă singur, aşteptând ceva, nimeni nu ştia ce. I-am spus
omului din sat să mă lase în biata mea şi să plece. De atunci, mă descurc cum
pot. Pe vremea aceea eram tânără şi frumoasă, dar ai întârziat mult. Hai, fă-te
comod.
Bărbatul îşi dădu jos rucsacul şi se apropie de sobă. Îşi
ţinu mâinile deasupra plitei, să şi le încălzească.
-Dar ai aflat dacă e adevărat? Aici e centrul lumii?, întrebă el într-un
sfârşit.
-Centrul lumii e unde suntem noi, îi spuse femeia.
Apoi se ridică de pe pat, căută într-un cufăr, scoase o
pereche de papuci de casă şi îi dădu
bărbatului.
Niciun comentariu: