Cândva, pe Strada Speranţei - Fabrica de fericire

luni, 20 august 2018

Cândva, pe Strada Speranţei




Când  mă gândesc la copilărie, îmi vin în minte capetele tunse la zero şi zâmbetele buclucaşe ale lui Pitu şi Copi, clădirea cenuşie a orfelinatului, pâinea cu margarină, Adiţa cea cu pieptul imens şi cei doi Ghiţă ai ei, unul cu coadă, celălalt fără, concursurile de făcut baloane din gumă de mestecat şi vânătoarea cu mere.
Foto: Lucian Petru Goja

Pitu şi Copi erau prietenii mei cei mai buni şi împreună eram cei mai neastâmpăraţi copii de la orfelinat. Pitu, cel mai mic dintre noi, stătea toată ziua cocoţat pe gardul înalt de lemn şi de acolo urmărea ce se petrece pe stradă. Din când în când, ne dădea raportul. Tot de acolo vedea şi ce se întâmpla în curtea de vizavi, unde locuia Adiţa, directoarea casei de copii. Dar cel mai mult ne plăcea când venea la noi Ghiţă. De fapt, îl chema domnul Iordache, dar noi îi spuneam aşa după porcul Adiţei, al cărui coteţ trebuia să-l curăţăm uneori, când nu eram cuminţi. Atunci Pitu, de pe gard, îşi lărgea nările, îşi ridica buza de sus şi grohăia spre noi, iar noi ştiam. În câteva secunde, Ghiţă intra pe poartă, îmbrăcat în veşnicul lui costum gri, ponosit, cu cravată la gât şi purtând în mână o geantă diplomat, neagră şi lucioasă. Ne strângeam ciopor în jurul lui, şi atunci Ghiţă, cu gesturi ceremonioase, deschidea geanta diplomat şi scotea de acolo o mulţime de mere.
Foto: Lucian Petru Goja
Ghiţă, care era patronul unui mic magazin cu de toate, situat mai jos, pe strada noastră, ne dăruia merele şi în schimb ne cerea să spionăm la celălalt magazin de cartier, aflat la câţiva metri mai sus de orfelinat. Atunci eu, Copi şi Pitu mergeam la magazinul concurent, stăteam la rând şi, când ajungeam în faţă, o întrebam pe vânzătoare preţurile tuturor produselor pe care le vedeam pe raft, până când vânzătoarea se enerva şi ne scotea afară. Nu cumpăram niciodată nimic, căci nu aveam bani, dar, în timp ce doi dintre noi îi distrăgeau atenţia vânzătoarei, cel de-al treilea îşi vâra mâna în cutia cu rîme din jeleu şi în cea cu gumă de mestecat cu gust de mere verzi şi îşi umplea buzunarele.
Cu merele primite, mai întâi ne jucam de-a vânătoarea. De obicei, fetele erau vânatul, căci ele îşi doreau să fie căprioare sau lebede sau flamingo. Noi eram vânătorii şi aruncam după ele cu fructele tari. Când oboseam de atâta fugit, ne opream, ştergeam merele de tricou şi le mâncam. Ni se păreau mai bune aşa, bătucite, cu pete maronii zemoase şi cu o istorie în spate.
Foto: Lucian Petru Goja
În geanta diplomat a lui Ghiţă, pe lângă merele noastre, se afla întotdeauna şi un pacheţel pentru Adiţa. La un moment dat, ei se retrăgeau la ea acasă, peste drum de orfelinat. Atunci ne strecuram şi noi prin gaura din gard, mergeam în spatele casei şi ne rugam ca un colţ al perdelei să fie tras la o parte, să putem vedea înăuntru. De obicei, Adiţa îl servea pe Ghiţă cu cafea din serviciul ei chinezesc. El îi arăta cadoul – o pereche de ciorapi sau o cutie cu ciocolată sau nişte mărgele – şi ea privea darul îndelung, îl proba în faţa oglinzii sau îl gusta tacticos, şi dacă era mulţumită îl apuca pe Ghiţă de cravată, îl trăgea în dormitor şi se dezbrăca în faţa lui, uitându-se la faţa lui ca într-o oglindă. Şi el stătea ca o momâie aşezat pe pat, fără să facă niciun gest, doar uneori slăbindu-şi cravata sau ştergându-şi cu dosul palmei picăturile de sudoare de pe buza de sus,  şi când ea rămânea în pielea goală îi spunea să se rotească, să o vadă mai bine, să îi poată admira şoldurile pline şi pulpele groase şi părul lung şi rar de pe pubis. Apoi ea îşi lua înapoi chiloţii cu floricele, sutienul imens şi ciorapii, şi el se ridica de pe pat şi mergea în bucătărie. Îşi lua geanta diplomat, acum goală şi uşoară, şi pleca la magazin, uşor îngîndurat, uşor trist. Iar noi stăteam să privim până când Adiţa se îmbrăca de tot, apoi ne strecuram afară din curte şi înapoi în curtea orfelinatului, convinşi fiind că asta vom face şi noi când vom deveni bărbaţi: ne vom alege o femeie şi o vom privi dezbrăcându-se, după ce o vom fi copleşit cu daruri.
Odată, în timp ce Ghiţă şi Adiţa erau în dormitor, Copi şi Pitu au mers în coteţ şi i-au dat drumul porcului. L-au ademenit cu nişte troscoţel până în uşa bucătăriei, apoi l-au împins înăuntru. Animalul a găsit pe jos oala cu sarmale pusă direct pe beton, la răcit, şi-a băgat râtul în ea şi a început să mănânce. Din când în când, grohăia de plăcere. Noi îl priveam cum plescăia şi salivam abundent, gândindu-ne la pâinea cu margarină care ni se dăduse la micul dejun. Am fi schimbat oricând locul cu el. Atunci Adiţa a ieşit din dormitor, goală cum o făcuse mă-sa, şi, văzând scena, a început să ţipe şi să se agite. Ghiţă a venit repede, şi-a scos cravata de la gât, l-a legat pe adevăratul Ghiţă în jurul guşii şi a încercat să îl tragă afară, în curte. Porcul, însă, nu voia să se lase dus, s-a zbătut şi a răsturnat oala cu sarmale pe jos. Cu picioarele goale în zeamă, cu tălpile-i roze călcând peste frunze de varză acră şi printre felii de roşii fierte, Adiţa părea o zeiţă a belşugului. Văzând-o, ne-am întristat, înţelegând că ea e întruchiparea a tot ceea ce nouă ne era refuzat. Dar după episodul cu porcul, Adiţa şi-a astupat gaura din gard şi i-a interzis lui Ghiţă să ne mai dea mere, spunîndu-i că ne ţinem numai de blestemăţii şi că trebuie să învăţăm să fim modeşti şi smeriţi.
Eu, Copi şi Pitu am fost foarte supăraţi o vreme. Ne-am consolat de abia o lună mai târziu, când am găsit pe stradă, uitată, o minge de fotbal de abia uzată, şi, împreună cu copiii din vecini, am organizat cel mai tare campionat care avusese vreodată loc pe Strada Speranţei.
Foto: Lucian Petru Goja
Acum vreun an m-am întors acolo. Nu ştiu nici eu ce speram să găsesc. Strada Speranţei arăta la fel, plină de gropi şi praf, iar un porc care semăna leit cu Ghiţă păştea troscoţel pe marginea şanţului. Poarta fostei case de copii era legată cu un lanţ ruginit, iar în curte iarba crescuse de un metru. Gardul de lemn era pe jumătate putred şi se înclinase înspre stradă. Am sunat vizavi, la poarta Adiţei. A ieşit o bătrână pe jumătate cheală, cu un bust foarte generos. Nu m-a recunoscut, dar când i-am spus cine eram, a clătinat din cap îngândurată. M-a poftit în casă. În bucătărie era o dezordine de nedescris. Pe beton, lângă masă, era aşezată o oală cu tocăniţă, şi eu mi-am amintit de sarmalele lui Ghiţă. Într-un colţ, lângă dulap, erau aruncate vraişte tot felul de obiecte, între care mi s-a părut că recunosc şi geanta diplomat lucioasă a lui Ghiţă. Adiţa m-a servit cu cafea dintr-o ceaşcă ciobită din vechiul ei serviciu chinezesc şi mi-a povestit că, după ce eu fusesem adoptat, casa de copii fusese la scurtă vreme închisă. Veniseră nişte americani de la o fundaţie, nu le plăcuseră condiţiile pe care le găsiseră acolo şi au făcut demersuri să ducă toţi copiii în Statele Unite. Adiţa rămăsese fără slujbă şi se descurcase numai cu ajutorul lui Iordache.
Foto: Lucian Petru Goja
Abia acum aflam că Iordache fusese, de fapt, căsătorit, avea şi copii, iar Adiţa era mângâierea lui ilicită. Continuaseră relaţia mulţi ani, la un moment dat Adiţa se angajase vânzătoare la magazinul lui, dar nu îi plăcuse că el făcea pe şeful, şi atunci preferase să stea acasă. Bărbatul murise în urmă cu doi ani, făcuse un atac cerebral chiar când se afla aici, la Adiţa acasă. A fost mare scandal, venise nevastă-sa să facă investigaţii, copiii lui strigau după Adiţa pe stradă că-i curvă şi chiar îi scotociseră prin lucruri, căutând obiecte de valoare primite cadou. Am întrebat-o ce mai ştia de Pitu şi de Copi. Mi-a spus că, din câte aflase de la americani, fuseseră adoptaţi împreună, de o familie de newyork-ezi de culoare, şi că fuseseră la fel de neastâmpăraţi la noua şcoală americană precum îi ştiam eu. Am vrut să aflu ce se întâmplase cu Ghiţă. Iordache încercase să îl taie de un Ignat, dar Ghiţă era puternic, se zbătuse, fugise şi s-a ales doar cu o zgârietură. A murit până la urmă de bătrâneţe, iar Adiţa şi Iordache l-au îngropat în marginea grădinii de zarzavaturi.
Când am ieşit, am inspirat adânc. Era o zi de septembrie, mirosea a iarbă, a pământ ars şi a mere coapte. M-am apropiat de poarta fostului orfelinat şi m-am uitat printre gratiile ruginite. Departe, printre arbori, mi s-a părut că aud hăulind nişte vânători aprigi care, strângând în mâini mere, fugăreau fetiţe codane ce se credeau căprioare.

Niciun comentariu:

@diana.topan