Când mă gândesc la copilărie, îmi
vin în minte capetele tunse la zero şi zâmbetele buclucaşe ale lui Pitu şi
Copi, clădirea cenuşie a orfelinatului, pâinea cu margarină, Adiţa cea cu
pieptul imens şi cei doi Ghiţă ai ei, unul cu coadă, celălalt fără,
concursurile de făcut baloane din gumă de mestecat şi vânătoarea cu mere.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
Pitu şi Copi erau prietenii mei cei mai buni şi împreună eram cei mai
neastâmpăraţi copii de la orfelinat. Pitu, cel mai mic dintre noi, stătea toată
ziua cocoţat pe gardul înalt de lemn şi de acolo urmărea ce se petrece pe
stradă. Din când în când, ne dădea raportul. Tot de acolo vedea şi ce se
întâmpla în curtea de vizavi, unde locuia Adiţa, directoarea casei de copii. Dar
cel mai mult ne plăcea când venea la noi Ghiţă. De fapt, îl chema domnul
Iordache, dar noi îi spuneam aşa după porcul Adiţei, al cărui coteţ trebuia
să-l curăţăm uneori, când nu eram cuminţi. Atunci Pitu, de pe gard, îşi lărgea
nările, îşi ridica buza de sus şi grohăia spre noi, iar noi ştiam. În câteva
secunde, Ghiţă intra pe poartă, îmbrăcat în veşnicul lui costum gri, ponosit,
cu cravată la gât şi purtând în mână o geantă diplomat, neagră şi lucioasă. Ne
strângeam ciopor în jurul lui, şi atunci Ghiţă, cu gesturi ceremonioase,
deschidea geanta diplomat şi scotea de acolo o mulţime de mere.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
Ghiţă, care era
patronul unui mic magazin cu de toate, situat mai jos, pe strada noastră, ne
dăruia merele şi în schimb ne cerea să spionăm la celălalt magazin de cartier,
aflat la câţiva metri mai sus de orfelinat. Atunci eu, Copi şi Pitu mergeam la
magazinul concurent, stăteam la rând şi, când ajungeam în faţă, o întrebam pe
vânzătoare preţurile tuturor produselor pe care le vedeam pe raft, până când
vânzătoarea se enerva şi ne scotea afară. Nu cumpăram niciodată nimic, căci nu
aveam bani, dar, în timp ce doi dintre noi îi distrăgeau atenţia vânzătoarei,
cel de-al treilea îşi vâra mâna în cutia cu rîme din jeleu şi în cea cu gumă de
mestecat cu gust de mere verzi şi îşi umplea buzunarele.
Cu merele primite, mai întâi ne jucam de-a vânătoarea. De obicei, fetele
erau vânatul, căci ele îşi doreau să fie căprioare sau lebede sau flamingo. Noi
eram vânătorii şi aruncam după ele cu fructele tari. Când oboseam de atâta
fugit, ne opream, ştergeam merele de tricou şi le mâncam. Ni se păreau mai bune
aşa, bătucite, cu pete maronii zemoase şi cu o istorie în spate.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
În geanta diplomat a lui Ghiţă, pe lângă merele noastre, se afla
întotdeauna şi un pacheţel pentru Adiţa. La un moment dat, ei se retrăgeau la
ea acasă, peste drum de orfelinat. Atunci ne strecuram şi noi prin gaura din
gard, mergeam în spatele casei şi ne rugam ca un colţ al perdelei să fie tras
la o parte, să putem vedea înăuntru. De obicei, Adiţa îl servea pe Ghiţă cu
cafea din serviciul ei chinezesc. El îi arăta cadoul – o pereche de ciorapi sau
o cutie cu ciocolată sau nişte mărgele – şi ea privea darul îndelung, îl proba
în faţa oglinzii sau îl gusta tacticos, şi dacă era mulţumită îl apuca pe Ghiţă
de cravată, îl trăgea în dormitor şi se dezbrăca în faţa lui, uitându-se la
faţa lui ca într-o oglindă. Şi el stătea ca o momâie aşezat pe pat, fără să
facă niciun gest, doar uneori slăbindu-şi cravata sau ştergându-şi cu dosul
palmei picăturile de sudoare de pe buza de sus, şi când ea rămânea în pielea goală îi spunea
să se rotească, să o vadă mai bine, să îi poată admira şoldurile pline şi
pulpele groase şi părul lung şi rar de pe pubis. Apoi ea îşi lua înapoi
chiloţii cu floricele, sutienul imens şi ciorapii, şi el se ridica de pe pat şi
mergea în bucătărie. Îşi lua geanta diplomat, acum goală şi uşoară, şi pleca la
magazin, uşor îngîndurat, uşor trist. Iar noi stăteam să privim până când Adiţa
se îmbrăca de tot, apoi ne strecuram afară din curte şi înapoi în curtea
orfelinatului, convinşi fiind că asta vom face şi noi când vom deveni bărbaţi:
ne vom alege o femeie şi o vom privi dezbrăcându-se, după ce o vom fi copleşit
cu daruri.
Odată, în timp ce Ghiţă şi Adiţa erau în dormitor, Copi şi Pitu au mers în
coteţ şi i-au dat drumul porcului. L-au ademenit cu nişte troscoţel până în uşa
bucătăriei, apoi l-au împins înăuntru. Animalul a găsit pe jos oala cu sarmale
pusă direct pe beton, la răcit, şi-a băgat râtul în ea şi a început să mănânce.
Din când în când, grohăia de plăcere. Noi îl priveam cum plescăia şi salivam
abundent, gândindu-ne la pâinea cu margarină care ni se dăduse la micul dejun.
Am fi schimbat oricând locul cu el. Atunci Adiţa a ieşit din dormitor, goală
cum o făcuse mă-sa, şi, văzând scena, a început să ţipe şi să se agite. Ghiţă a
venit repede, şi-a scos cravata de la gât, l-a legat pe adevăratul Ghiţă în
jurul guşii şi a încercat să îl tragă afară, în curte. Porcul, însă, nu voia să
se lase dus, s-a zbătut şi a răsturnat oala cu sarmale pe jos. Cu picioarele
goale în zeamă, cu tălpile-i roze călcând peste frunze de varză acră şi printre
felii de roşii fierte, Adiţa părea o zeiţă a belşugului. Văzând-o, ne-am
întristat, înţelegând că ea e întruchiparea a tot ceea ce nouă ne era refuzat.
Dar după episodul cu porcul, Adiţa şi-a astupat gaura din gard şi i-a interzis
lui Ghiţă să ne mai dea mere, spunîndu-i că ne ţinem numai de blestemăţii şi că
trebuie să învăţăm să fim modeşti şi smeriţi.
Eu, Copi şi Pitu am fost foarte supăraţi o vreme. Ne-am consolat de abia o
lună mai târziu, când am găsit pe stradă, uitată, o minge de fotbal de abia
uzată, şi, împreună cu copiii din vecini, am organizat cel mai tare campionat
care avusese vreodată loc pe Strada Speranţei.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
Acum vreun an m-am întors acolo. Nu ştiu nici eu ce speram să găsesc.
Strada Speranţei arăta la fel, plină de gropi şi praf, iar un porc care semăna
leit cu Ghiţă păştea troscoţel pe marginea şanţului. Poarta fostei case de
copii era legată cu un lanţ ruginit, iar în curte iarba crescuse de un metru.
Gardul de lemn era pe jumătate putred şi se înclinase înspre stradă. Am sunat
vizavi, la poarta Adiţei. A ieşit o bătrână pe jumătate cheală, cu un bust
foarte generos. Nu m-a recunoscut, dar când i-am spus cine eram, a clătinat din
cap îngândurată. M-a poftit în casă. În bucătărie era o dezordine de nedescris.
Pe beton, lângă masă, era aşezată o oală cu tocăniţă, şi eu mi-am amintit de
sarmalele lui Ghiţă. Într-un colţ, lângă dulap, erau aruncate vraişte tot felul
de obiecte, între care mi s-a părut că recunosc şi geanta diplomat lucioasă a
lui Ghiţă. Adiţa m-a servit cu cafea dintr-o ceaşcă ciobită din vechiul ei
serviciu chinezesc şi mi-a povestit că, după ce eu fusesem adoptat, casa de
copii fusese la scurtă vreme închisă. Veniseră nişte americani de la o
fundaţie, nu le plăcuseră condiţiile pe care le găsiseră acolo şi au făcut
demersuri să ducă toţi copiii în Statele Unite. Adiţa rămăsese fără slujbă şi
se descurcase numai cu ajutorul lui Iordache.
 |
| Foto: Lucian Petru Goja |
Abia acum aflam că Iordache
fusese, de fapt, căsătorit, avea şi copii, iar Adiţa era mângâierea lui
ilicită. Continuaseră relaţia mulţi ani, la un moment dat Adiţa se angajase
vânzătoare la magazinul lui, dar nu îi plăcuse că el făcea pe şeful, şi atunci
preferase să stea acasă. Bărbatul murise în urmă cu doi ani, făcuse un atac
cerebral chiar când se afla aici, la Adiţa acasă. A fost mare scandal, venise
nevastă-sa să facă investigaţii, copiii lui strigau după Adiţa pe stradă că-i
curvă şi chiar îi scotociseră prin lucruri, căutând obiecte de valoare primite
cadou. Am întrebat-o ce mai ştia de Pitu şi de Copi. Mi-a spus că, din câte
aflase de la americani, fuseseră adoptaţi împreună, de o familie de newyork-ezi
de culoare, şi că fuseseră la fel de neastâmpăraţi la noua şcoală americană precum
îi ştiam eu. Am vrut să aflu ce se întâmplase cu Ghiţă. Iordache încercase să
îl taie de un Ignat, dar Ghiţă era puternic, se zbătuse, fugise şi s-a ales
doar cu o zgârietură. A murit până la urmă de bătrâneţe, iar Adiţa şi Iordache
l-au îngropat în marginea grădinii de zarzavaturi.
Când am ieşit, am inspirat adânc. Era o zi de septembrie, mirosea a iarbă,
a pământ ars şi a mere coapte. M-am apropiat de poarta fostului orfelinat şi
m-am uitat printre gratiile ruginite. Departe, printre arbori, mi s-a părut că
aud hăulind nişte vânători aprigi care, strângând în mâini mere, fugăreau
fetiţe codane ce se credeau căprioare.
Niciun comentariu: