Revedere

Nu ştiu ce m-a făcut să o sun şi să insist să o văd. Am fost prietene bune cândva, dar asta a fost demult. În ultimii ani n-am mai văzut-o decât arareori, pe stradă sau la supermarket. S-a schimbat. A mai slăbit, se îmbracă mai neglijent, deşi ochelarii de soare pe care îi poartă uneori îi dau un aer tineresc.

Foto: Diana Topan

Iar acum sunt aici, la ea acasă. N-a vrut să ne vedem undeva în oraş, la o terasă. Pare stânjenită. Oare chiar atât de mult să ne fi îndepărtat una de alta?

-O cafea, un ceai?

-O cafea, te rog.

O văd dispărând în bucătărie. Revine după vreo zece minute, cu tava plină. Conversaţia nu se leagă. Îi spun despre faptul că am fost avansată, despre înscrierea mea la doctorat, despre cum nu îmi ajunge timpul să fac tot ceea ce îmi propun... nimicuri.

-Şi tu?, o întreb.

-Eu? Nimic. N-am făcut nimic. Zilele trec una după alta... nu prea am energie. Poate e şi vremea de vină, îmi răspunde, iar eu dau din cap, îngândurată.

Cineva intră în casă. Uşa e neîncuiată.

-Scuză-mă puţin, îmi spune ea, şi o văd dispărând în bucătărie. Aud vocea bărbatului, răstită, seacă, o aud pe a ei, plângăcioasă, un pahar spart, o tigaie trântită. Nu disting cuvintele, au închis uşa de la bucătărie.

Încep să îmi strâng lucrurile, ochelarii de soare, portmoneul în care am poza cu noi două când eram tinere, cheile de la maşină. E clar, am nimerit într-un moment prost. Sau mai degrabă el a nimerit într-un moment prost.

Prietena mea iese din bucătărie, se îndreaptă spre mine, are o cută între sprâncene, pare îmbătrânită. Îşi ridică mâinile, să îşi prindă părul în coc, şi pe dosul braţelor văd vânătăi mari. Îmi înşfac poşeta şi mă îndrept spre uşă. În ultimul moment, mă opresc. Caut în geantă, găsesc portmoneul, şi, lângă poza cu noi două, găsesc o altă poză, în care aveam aceeaşi frizură, căci era făcută la puţină vreme după. E o fotografie în care sunt îmbrăcată într-un maiou şi sunt plină de vânătăi pe braţe şi pe piept. I-o arăt.

-Mi-ai spus cândva: „Ai o singură viaţă. Nu ţi-o irosi.” Şi atunci am ştiut ce aveam de făcut, i-am zis cât am putut de rar şi de clar.

S-a uitat la mine printre lacrimi. Am prins-o de mână şi am strâns-o. Apoi am ieşit. Am fugit pe scări în jos, şi când am ajuns afară, am luat o gură mare de aer proaspăt. Apartamentul acela mă făcea să mă sufoc. Nu se schimbase aproape deloc. Şi nici el, nici el nu se schimbase. Oare de ce n-am putut să spun nimic?