Panica şoarecilor-cuvinte trece după mai multe beri

Sâmbătă seara sorbi din berea caldă, sperând să îţi amorţească creierul, la fel cum de o vreme ţi-au amorţit sufletul şi celelalte măruntaie. Te aşezi în faţa laptopului şi îţi juri că nu te vei ridica de acolo până când nu vei scrie o mie de cuvinte, de-ar fi să le scoţi cu forcepsul. Încerci să legi o frază şi nu-ţi iese, alegi un cuvânt, poate “dor”, şi te gândeşti la el, îl ştergi, scrii un alt cuvânt, poate „tâmpenie”, şi te gândeşti tot la el, îl ştergi, scrii „gulie”, şi îi vezi capul, îi vezi privirea aceea obsedantă despre care credeai că spune atât de multe şi care, de fapt, nu spune nimic.

Foto: Lucian Petru Goja

Berea gâlgâie pe gâtlejul tău însetat, îţi freci faţa în palme, priveşti pagina albă şi scrii: „Mă numesc Mariana Robescu şi sunt scriitoare.” Şi atunci te bufneşte râsul, îţi dai seama cât de ridicol sună totul, te gândeşti că nu ai mai scris nimic de atâta vreme şi că de fapt nu mai ştii cine eşti, ce eşti, cum te-ai putea defini. Şi mâna te doare, mâna aceea care parcă ţi-a fost smulsă, mâna pe care o simţi lipsă de când nu mai poţi scrie, simbolul handicapului tău. Derulezi postările prietenilor de pe Facebook, dar totul e plictisitor, el nu a mai postat nimic de zile întregi şi tu revezi ultimele voastre conversaţii, acelea în care îţi spunea, cu economie de cuvinte, că de fapt nu poate vorbi cu tine, pentru că are o relaţie şi un copil. Citeşti doar cuvintele lui, pentru că ale tale te fac să te simţi prea tâmpită, insuportabil de tâmpită. De atunci, de la conversaţia aceea esenţializată, nu mai poţi privi pe stradă îndrăgostiţi ţinându-se de mână, cuplurile îţi fac greaţă, şi aştepţi să îţi crească un neg negru, păros, de zgripţuroaică, pe vârful nasului. Ţi s-au umezit ochii ieri dimineaţă, când, mergând spre serviciu, ai văzut în faţa ta un bărbat ţinându-şi de mână fetiţele gemene şi începând să salte în pasul ştrengarului, mai întâi el, apoi toţi trei, ca într-un vesel exerciţiu de trezire. Berea s-a terminat, noroc că mai ai câteva în frigider, ţi-ai umplut geanta cu doze azi după-amiază, ştiai că urma o seară grea, la urma urmei toate serile sunt grele, seara familia se adună în faţa televizorului, tata citeşte ziarul, mama tricotează ciorapi, copilul se joacă cu trenuleţul, eu n-am fost niciodată gravidă. “Mă numesc Mariana Robescu şi nu am fost niciodată iubită de un bărbat.” Literele apar pe pagina albă ca nişte şoareci dezorientaţi, de parcă un doctor cu ochelari rotunzi pe nas i-ar folosi pentru experimente. Şi atunci îţi apare în faţa ochilor bărbatul acela de care uitaseşi, singurul care ţi-a spus „te iubesc”, ba chiar a făcut-o înainte de a vă întâlni faţă în faţă, şi îi revezi dinţii plini de mâncare şi îl simţi încercând să te sărute. Nu-i nimic, berea rece taie greaţa cât ai spune “brânză”. Şi, fără nicio legătură, gândul îţi zboară la noaptea aceea petrecută în club, când erai mult mai tânără şi un băiat drăguţ ţi-a cerut să ieşi cu el afară. Iar afară, în noapte, te aşteptau vreo trei prieteni ai lui, care te-au împins în boscheţi şi ţi-au dat jos ciorapii şi şi-au înfipt unghiile lungi în vulva ta, şi pe tine te-a cuprins panica, iar ameţeala ţi-a trecut imediat. “Mă numesc Mariana Robescu şi habar nu am cine sunt.” Eul tău ciopârţit. Recunoşti bucăţelele de puzzle, dar nu mai ştii să le aşezi în ordine. De parcă ai fi murit şi hălci putrezite din corpul tău s-ar fi amestecat cu ţărâna umedă. Gândul la moarte te linişteşte, ca întotdeauna, dar ştii cât de ridicolă ai fi dacă ai încerca să te sinucizi acum. “Ce, ăsta e motiv să te sinucizi?” – ar râde oamenii. “Eu am trecut prin situaţii mult mai grele, dar am luptat. Eu sunt un luptător.”, ar completa ei. Da, e secolul luptătorilor. Cei ce se predau sunt dispreţuiţi. Mai bine o sinucidere lentă, alcoolul arareori dă greş.

-Salut.

E bătrânul fotograf. Nici acum nu ştii dacă e căsătorit sau nu. Când a vrut să te bage în patul lui ţi-a spus că e văduv. Dar anul trecut l-ai auzind vorbind despre soţia lui ca despre o prezenţă cât se poate de concretă. Ştii că te vrea, nu a încetat niciodată să te vrea. Dacă nu ar fi atât de bătrân, bolnav şi alcoolic, probabil că l-ai plăcea şi tu.

-Ce mai faci?

Şoarecii par să se mai fi liniştit acum. Cuvintele se lasă citite. Apuci de pe masă vibratorul cel tandru, aşezat lângă cartea lui Bukowski, apeşi pe buton şi ţi-l înfigi cu grijă între picioare. Apoi atingi tastele. 

-Salut J. Ai chef să bem un vin?

Arunci o privire la ecranul mut al televizorului. Au început ştirile de la şapte. În momentul acesta, nimic nu ţi se pare mai insignifiant decât realitatea.