1
Decembrie. După o sută de ani de la marea bucurie pe care au
simțit-o străbunicii noștri, eu am sentimentul că azi totul este
înțeles pe dos. Că ar trebui ca, de Ziua Națională, să ne
îmbrăcăm toți în negru și să aprindem câte o lumânare.
Pentru că, la scara istoriei, un secol e cât o respirație, și
totuși prea mulți ticăloși se pot naște în acest răstimp.
Nu,
1 Decembrie nu înseamnă o construcție imensă, care sfidează
toate regulile esteticii, a cărei construcție a înghițit bani de
la buget care ar fi putut ajuta oameni bolnavi, ai cărei slujitori
nu se feresc să arate că sunt oricum, numai umili nu. O construcție
cu o cruce în vârf.
1
Decembrie nu înseamnă sume nesimțite alocate unor „turiști”
de ocazie care mână niște cai pe drumul dinspre Baia Mare spre
Alba Iulia. Nu înseamnă fotografii în port național ale unor
politicieni care se gândesc, de fapt, doar la interesele proprii.
1
Decembrie nu înseamnă festivități golite de conținut, în care
persoane incompetente sau chiar certate cu legea își pun palma pe
piept și mimează patriotismul. Nu înseamnă folclor de tip nou,
vulgaritate și discursuri pline de clișee și fraze reciclate.
1
Decembrie nu înseamnă sarmalele sau fasolea cu ciolan oferite de un
partid, pentru care se îmbulzesc mii de oameni ce ar face orice
pentru o pomană, oricât de insignifiantă ar fi ea.
Eu
cred că 1 Decembrie e sărbătoarea celor curajoși. A oamenilor
care au ieșit în stradă, pentru a apăra niște principii, din
simpla credință că așa e bine și că adevărul trebuie să
triumfe. A celor care au înțeles că a fi patriot nu înseamnă a
fi naționalist, nu înseamnă a te împopoțona cu niște simboluri
greșit înțelese și a urî alte nații, alte etnii sau, în
general, pe oamenii care sunt diferiți de noi. E sărbătoarea celor
care știu că dragostea pentru România trebuie să ne facă să
ținem cu dinții de Uniunea Europeană, pentru că altfel vom fi
pierduți.
1
Decembrie e sărbătoarea copiilor părăsiți de părinții care nu
au găsit o altă soluție de supraviețuire decât emigrarea. E și
sărbătoarea milioanelor de români care au părăsit țara în
căutarea unui trai decent, a celor care au muncit dublu pentru a
demonstra că românii sunt demni de respect, a copiilor care fac
eforturi să se adapteze în țări străine și care încet, încet,
uită să vorbească românește.
1
Decembrie e sărbătoarea puținilor ziariști care mai luptă cu o
putere coruptă. A celor care înfruntă șicane și amenințări și
care trăiesc zilnic în stres și nesiguranță. A profesioniștilor
care se străduiesc să își facă treaba cât mai bine, fără a
lua șpagă și fără a spune „merge și
așa”. A medicilor care salvează vieți în ciuda dotărilor
insuficiente. A funcționarilor care sunt amabili, deși ar putea să
nu fie. A profesorilor care își pun cunoștințele și imaginația
la contribuție pentru a face lecțiile cât mai atractive. A
oamenilor de afaceri care se luptă să se mențină pe linia de
plutire, în ciuda măsurilor haotice luate de putere în ultimii doi
ani.
1
Decembrie e sărbătoarea celor mulți, care doresc să își facă
vocea auzită. A oamenilor care muncesc pe rupte și care nu concep
să fie conduși de niște semianalfabeți, de niște ticăloși
corupți, ale căror singure „calități” sunt tupeul și obrazul
gros.
Sper
ca azi, de Ziua Națională, cât mai mulți dintre acești români
să iasă, încă o dată, în stradă. Să arate că ziua de 1
Decembrie nu poate fi confiscată de nimeni. Și să spună tare „La
mulți ani, România!”.
Niciun comentariu: