Când
am auzit că Mirela Oprea vine în Baia Mare cu atelierul ei de Dream
Management, m-am panicat puțin. Sigur că m-am bucurat, doar nu o
mai văzusem pe Mirela de mai bine de doi ani, dar m-am și speriat
anticipând că mă va scoate din căldurica atât de confortabilă a
creierului meu. În mod normal, probabil că nici nu aș fi
participat la atelier, de frică să nu sufăr. Căci să vorbești
în public despre visurile tale neîmplinite e, de multe ori,
dureros. Dar, fiind vorba despre fosta mea colegă de cameră de
cămin, despre o bună prietenă din facultate și despre o femeie pe
care o admir pentru activitatea ei profesională și nu numai, nici
nu s-a pus problema să ratez atelierul.
 |
| Mirela, Anca și Bogi |
M-am
bucurat să o revăd exact așa cum o știam: veselă, firească și
caldă. La atelier am fost șase participante, toate cu vârste în
jur de 40 de ani, cu preocupări diferite. Am reîntâlnit-o pe Bogi,
cu care împărțiserăm aceeași cameră de cămin din Cluj. Dar și
pe Claudia, pe care o știam prin prisma activităților ei în
slujba copiilor romi.
După
ce ne-am prezentat, aflând despre fiecare destul de multe detalii,
Mirela ne-a cerut să scriem pe o hârtie cât mai multe visuri ale
noastre. A câștigat Ileana, cu 13 visuri de împlinit. Eu am avut
doar 5, printre care să citesc mai mult, să reîncep să scriu
povestiri (blocajul e cel mai frustrant lucru care i se poate
întâmpla unui scriitor) și să fac mai multe eforturi pentru a-i
reda sănătatea motanului meu. Desigur, sunt și visuri care nu se
spun, ba chiar se și gândesc cu timiditate. Dar când ni s-a cerut
să alegem un singur vis pe care să îl dezvoltăm, m-am oprit
asupra dorinței mele de a călători. Și nu oriunde, ci în
Elveția, în Irlanda și, mai ales, în Portugalia. În Elveția,
două prietene dragi, Diana și Diana, organizează an de an o
conferință pe teme interesante (democrație, migrație, incluziune
etc) și de vreo trei ani mă tot invită să particip. Evident, până
acum nu am reușit să ajung acolo, mereu ivindu-se tot felul de
obstacole. În Irlanda trăiește cea mai bună prietenă a mea din
facultate, Manuela, stabilită acolo de vreo 18 ani. Deși ne vedem
extrem de rar, distanța nu ne-a slăbit prietenia, așa cum se
întâmplă de obicei. Nu am fost niciodată la ea, deși mă cheamă
mereu. Ce e drept, până acum am avut ca scuză răul de înălțime
de care sufăr, și care m-a făcut ca ani de zile să nu mă apropiu
de avioane. Anul acesta, însă, am făcut pasul cel mare și am
zburat până în Franța și înapoi. Mi-a plăcut atât de mult,
încât nu m-aș mai fi dat jos din avion. Desigur, prima reacție a
Manuelei a fost să își reînnoiască invitația de a călători în
Irlanda.
Cu
Portugalia e altceva. Nici nu știu cum mi s-a sădit visul acesta în
inimă. Are legătură cu al lor saudade, cu muzica și cu limba
aceea care sună incredibil de dulce. Nu cunosc pe nimeni în
Portugalia, de aceea visul de a ajunge acolo mi s-a părut mereu ceva
foarte îndepărtat, dacă nu irealizabil. A rămas o dorință vagă,
dar persistentă, care mi se reactivează de câte ori aud la
televizor crâmpeie de limbă portugheză sau ascult pe Internet
muzică fado.
După
ce mi-am expus visul, celelalte participante și Mirela mi-au pus
întrebări legate de el, pentru a și-l clarifica. Mi-am dat seama
că nu mă gândisem deloc la aspectul practic: să-mi fac un buget,
să caut modalități de transport, eventual să-mi cumpăr bilete de
avion din timp, pentru a economisi niște bani. Căci obstacolele
principale invocate de mine pentru a-mi atinge visul au fost lipsa
banilor și lipsa timpului, alături de neajunsul de a călători singură. Mirela m-a întrebat dacă am venituri
mici, sau dacă problema este că nu știu să economisesc, și
concluzia a fost că ambele variante sunt adevărate. Am un venit
relativ mic, dar îmi place să-mi fac mereu mici bucurii și să fiu
darnică cu cei din jur. Și atunci s-a întâmplat ceva ce m-a uimit
peste măsură. Mirela mi-a cerut un leu, spunându-mi că nu mi-l va
mai da înapoi. I l-am dat. Apoi mi-a mai cerut cinci lei. Am
întrebat-o ce vrea să facă cu ei, și mi-a spus că orice vrea ea.
Dar fiind vorba despre banii mei, am vrut să știu exact la ce vor
fi folosiți. „Îmi iau o cafea”, mi-a spus Mirela. Așa că i-am
dat cinci lei. După care mi-a mai cerut zece lei. Nu i-am mai dat,
singurii mei bani la ora aceea fiind o sumă luată cu împrumut. Iar
Mirela mi-a înapoiat cei șase lei și mi-a spus să îi pun bine,
să fie primii bani pe care îi economisesc pentru călătoriile
mele. După ce cursul s-a încheiat, Mirela a venit la mine cu o
bancnotă de 50 de lei și mi-a oferit-o, spunându-mi că e
contribuția ei la visul meu. Am fost foarte emoționată de gestul
ei neașteptat, pe care nu avea nicio obligație să îl facă,
fiindcă demonstrația fusese deja făcută.
Dar
revenind la momentul întrebărilor, acesta a fost urmat de câteva
sugestii și informații trecute pe bilețele și pe care colegele de
atelier mi le-au făcut cunoscute de abia la final. Scenariul
prevedea ca fiecare să ajute cu ce poate: un sfat, un gând bun, o
carte de citit pe o temă potrivită etc. Cineva mi-a indicat un grup
de Facebook pentru educație financiară. Altcineva, o metodă de
întrajutorare bănească. O colegă mi-a spus să îmi imaginez că
mâine va fi ultima mea zi pe pământ, și să iau decizii în
consecință. Altcineva mi-a sugerat să apelez la un grup de tineri
creștini care organizează excursii în străinătate în fiecare
iarnă, la prețuri reduse. Cineva mi-a sugerat programul Work Away,
prin care poți vizita țări străine muncind câteva luni departe
de casă. Iar o prietenă mi-a propus ca, dacă voi ajunge în
Portugalia, să mă cazez la un motel social situat pe malul
oceanului, contra 20 de euro pe noapte. Atâtea idei, bune sau mai
puțin bune, venite de la oameni pe care până ieri nu îi
cunoșteam, sau de la prietene la care nu mă gândisem să apelez
vreodată pentru ajutor, m-au copleșit. Și m-am gândit ce mare
greșeală aș fi făcut dacă, de frică, aș fi ratat atelierul.
Unde nici măcar nu am plâns (deși era cât pe ce).
Exercițiul
de la final a fost să identificăm cel mai mic pas pe care îl putem
face în direcția visului nostru. Un pas mărunt, ridicol, dar pe
care să îl facem degrabă și constant. I-am promis lui Bogi, dream
managerul meu, că în acest week-end voi căuta pe Internet niște
modalități potrivite de a ajunge în Elveția. La vară voi merge
negreșit la conferință. Bogi mă va căuta marți, ca să verifice
dacă m-am ținut de cuvânt. Eu, la rândul meu, o voi verifica pe
ea.
Deja
simt că visul meu capătă concretețe. Mă pot vedea pe malul
lacului elvețian din munți, lângă castel, admirând cețurile. Mă
pot vedea râzând cu Manuela pe străzile Dublinului. Mă pot vedea
în Portugalia, pe malul oceanului, scriind povestiri într-o agendă.
Totul e mai clar acum. Și cu cât obiectivul e mai clar, cu atât e
mai ușor de atins. Mulțumesc, Mirela, pentru că m-ai făcut să
îmi aduc aminte de visul meu mereu amânat și să îi dau
importanța pe care o merită. Pe care o merit.
Niciun comentariu: