Am
văzut azi o poză cu mine de acum zece ani și nu
am putut să nu mă întreb ce-o fi fost în mintea mea atunci. Cum
eram, ce s-a schimbat între timp, dacă am mai învățat ceva, dacă
am mai luat niște șuturi în fund, dacă am devenit mai cinică.
Poza
e de la o lansare de carte. O carte între copertele căreia
strânsesem articole culturale. Știu că aș fi vrut atunci să fie
o carte de ficțiune. Dar încă nu scriam ficțiune. Tânjeam doar.
Nu știam că pot, că aș fi în stare. Era în 2009 și sufeream
după cineva. Dar asta nu se vede în poză, par foarte senină. Și
asta e bine. Dacă s-ar vedea pe fețele noastre toate suferințele,
toate grijile, toate dezamăgirile, toată rușinea, atunci probabil că am fi foarte
urâți.
 |
| Foto: Maria Șandor Stoica |
Cel
mai important lucru pe care cred că l-am învățat între timp este
că trebuie să îmi găsesc un lucru care să mă țină în viață.
Un lucru care să îmi dea energia și puterea de a merge înainte
chiar și în cele mai grele momente. Chiar și atunci când sunt
atât de dezamăgită, încât mă duc la culcare și sper să nu mă
mai trezesc niciodată. Și acesta nu poate fi decât un lucru al
meu. Un lucru care ține de mine și nu de altcineva, oricât de
apropiat mi-ar fi acel altcineva.
O
pasiune.
La
un an după ce colega mea de la ziar, Maria Șandor Stoica, mi-a făcut poza
aceasta, am început să scriu povestiri. Mi-am găst pasiunea.
Modalitatea de a trăi aventuros, de a iubi
și de a fi iubită, de a fi absolut liberă și puternică. Viața
mea reală e
absolut banală, ba chiar plictisitoare, dar în povestiri fac uneori
lucruri scandaloase. Și atunci mă simt împlinită.
Uneori,
pasiunea se transformă în meserie.
Am fost o jurnalistă pasionată până la un punct. Am muncit cu
plăcere, mult și fără să mă plâng. Apoi, după repetate șuturi
în dos, m-am săturat. Acum creez dulciuri. Cu aceeași pasiune. Și
sunt fericită că dulciurile nu au nimic de a face cu politicul,
corupția, popimea, cu ceremoniile lipsite de substanță și cu
falsitatea.
Uneori
mă gândesc că nimic nu mă leagă de această lume. Că aș putea
pleca oricând, fără regrete. Dar atunci mi se insinuează în
minte o întrebare: ce povestire ar rămâne nescrisă, ce bomboane
de ciocolată ar rămâne în stadiul de idee?
Și
merg la culcare, dar îmi pun ceasul să sune.
Niciun comentariu: