Cred
că eram în clasa a VI-a când
am participat pentru prima oară la un protest. Eram elevă la
„Lucaciu” și tocmai li se interzisese băieților să poarte
plete. Revoluția avusese loc de abia cu un an în urmă și unii
profesori nu se puteau obișnui cu libertatea de care elevii începeau
să profite. Mie îmi plăceau băieții cu
părul lung și mi-ar fi părut rău să se revină iar la
restricțiile din comunism, când părul nu avea voie să treacă de
ureche. Astfel de reguli, precum și cele legate de purtarea
cordeluței, a uniformei sau a numărului matricol ne chinuiseră
toată copilăria. Acum de abia apucaserăm să luăm o gură de
oxigen, iar cei mari doreau să ne bage iar pumnul în gură. Ne-am
strâns în curtea liceului și am refuzat să intrăm la oră. Am
mers, în schimb, la ora următoare. Aveam istorie, cu diriga, și
m-am ales cu un 3 pentru îndrăzneala mea. M-am
simțit ca o mică eroină.
Apoi
am devenit studentă la Jurnalism. Scriam pentru publicația
facultății și, din anul III, pentru Monitorul de Cluj. Participam
la tot felul de proteste ale sindicatelor, cu scopul de a le reflecta
în presă. Îmi făcea plăcere. Mă bucura faptul că oamenii
simpli își făceau auzită vocea, că umpleau străzile, că făceau
gălăgie, că erau curajoși. Îmi plăcea că nu își înghițeau
umilința. Mărșăluiam în primele rânduri și eram fericită.
În
2013 au început protestele pentru apărarea Roșiei Montane. Cauza a
stârnit revolta a mii de oameni din toată țara, se organizau
proteste peste tot, săptămână de săptămână, cu o încăpățânare
de care românii nu mai dăduseră dovadă până atunci. În Baia
Mare, protestatarii se adunau în parc, la statuie. Apoi mărșăluiau
pe străzi, prin Centrul Vechi. Am participat ca ziaristă, mergeam
săptămână de săptămână pentru că îmi doream
să particip, mă simțeam solidară cu protestatarii. Îi susțineam
prin ceea ce scriam, iar ei mă considerau una de-a lor. Atunci am
învățat că vocea oamenilor, dacă e destul de puternică, va fi
auzită și ascultată. Că o singură manifestație de protest poate
să nu fie de ajuns, dar răbdarea poate aduce rezultate pozitive
semnificative.
Și
a venit și anul 2017, cu a lui Ordonanță 13, cu șocul pe care
l-am resimțit când am văzut că cei de la putere nu respectă
nicio regulă și acționează noaptea, ca hoții. Puhoaiele au ieșit
în stradă. Ziua urmăream cu înfrigurare știrile, seara ieșeam
în stradă. În Baia Mare, oraș mic, lumea se strânge mai greu
decât la București, iar revolta se calmează mai repede. Și
totuși, au fost și în Baia Mare ocazii când marșul
protestatarilor a fost impresionant. Când ferestrele sediului PSD au
cam tremurat de zgomotul strigătelor noastre. Când
revolta a cuprins orașul. E ca o febră contagioasă care se extinde
rapid, prin intermediul rețelelor de socializare, alimentate de
știrile șocante și de nesimțirea celor de la putere. E o putere
care clocotește nevăzut în zilele obișnuite și care dă în foc
în momentele critice.
Votul
nu trezește aceeași emoție. Dar poate fi mai eficient. O urmă de
tuș în locul potrivit poate face diferența. Și nu, nu vreau să
aud că un vot nu schimbă nimic. Am trăit perioade în care toate
orașele țării erau amorțite, doar Sibiul ținea sus steagul
revoltei. Și ne-am încălzit sufletele privindu-i și ascultându-i
pe protestatarii din Sibiu. Am supt energie pozitivă de la ei. Au
fost zile în care în Baia Mare am fost doi protestatari. Sau chiar
unul singur. Dar am arătat că suntem în continuare nemulțumiți.
Că vrem în continuare să scăpăm de ciuma roșie. Am arătat că
suntem treji și că stăm cu ochii pe cei de la putere. Apoi, când
a fost cazul, Piața Revoluției s-a umplut din nou de oameni.
Trebuie
doar să nu uităm toate astea. Să transformăm
toată nemulțumirea,
revolta, scârba în voturi. Vot cu vot, îi putem alunga.
Ne putem lua țara înapoi.
Ne
vedem pe 26 mai, la alegerile
europarlamentare și la referendum.
Niciun comentariu: