sâmbătă, 20 iulie 2019

Am găsit fericirea

Fabrica de fericire iulie 20, 2019 Caux, Caux Palace, conferință, Elveția, Europa, fericire, Initiatives for Chance, iubire, încredere, liniște, pace, sinceritate, toleranță, Tools for Changemakers, vulnerabilitate

Știți cum e când ai un vis care într-un final se împlinește și realizezi că în realitate totul a fost mult mai frumos decât ți-ai imaginat?

Așa a fost Elveția pentru mine.

O țară pe care mi-am dorit să o vizitez, dar care mi se refuza ca o ființă prea conștientă de propria-i valoare. O țară a cărei frumusețe o bănuiam, dar care mi s-a dezvăluit acum în toată puritatea culorilor ei.

O țară al cărei centru e, pentru mine și pentru unii prieteni ai mei, un mic sat din vârf de munte, Caux, simbol al păcii, al toleranței și al iubirii. Cu un palat superb, imens, în care, în timpul războiului, și-au găsit refugiul o mulțime de evrei. Și în care își găsesc liniștea interioară, de atunci încoace, generații de oameni deciși să producă o schimbare în jurul lor. Oameni cu mintea deschisă, dornici să pună capăt unor conflicte care în comunitățile lor durează poate de sute de ani, dornici să răspândească în jur dragoste și înțelepciune. Caux Palace, unde organizația Initiatives of Change pune la cale, vară de vară, o serie de conferințe internaționale. Anul acesta, tema ultimei conferințe a fost "Tools for Changemakers: Rebuilding Trust in Europe" (Instrumente pentru cei care produc schimbări: Reconstruind încrederea în Europa).

Caux Palace

Nu e genul de conferință la care să începi să caști ascultând discursurile docte ale unor șoareci de bibliotecă închiși în turnul lor de fildeș. E mai degrabă un loc unde se adună oameni de toate culorile și credințele, care, deși nu se cunosc între ei, dezvoltă imediat un fel de legătură secretă. Aici, toți le zâmbesc tuturor. Zău că nu sunt o persoană foarte sociabilă, dar aici, în Caux, m-am întâlnit pentru prima dată cu o fată în lift și am început să povestim de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Când m-am dus la bucătărie, am fost salutată cu „Sara bună!” de bucătarul cu origini sibiene.

M-am împrietenit cu Galina din Ghana, Africa și cu Sofia din Ucraina, am ascultat ororile prin care a trecut Omar ca deținut politic în Siria și am văzut doi foști dușmani, un turc și o armeancă, deveniți foarte buni prieteni, în ciuda genocidului armean, nerecunoscut de turci, care a marcat generații întregi. Am văzut oameni trecând prin crize identitare și m-am văzut pe mine mai împăcată ca niciodată, am auzit oameni plângând în baie și am văzut oameni zâmbind în timp ce meditau privind munții. Am văzut sinceritatea cuprinzându-ne sufletele și sensibilitatea noastră, a tuturor, afișată și acceptată ca o valoare.

Am fost printre cei care, dis de dimineață, își începeau ziua meditând la problemele comunităților lor. Sau la problemele Europei. Sau la problemele lor personale. Am fost printre cei care își notau gândurile și care și le împărtășeau celorlalți, fără teama de a fi judecați. Am fost printre cei care au identificat poveștile comunităților lor și care au încercat să găsească soluții pentru a le rescrie, prin prisma toleranței și a înțelegerii față de celălalt. Am fost printre cei care au făcut exerciții de compasiune, încercând să îl înțeleagă pe cel identificat ca dușman.

La un moment dat, două domnișoare din Marea Britanie mi-au luat un interviu. Voiau să ia interviuri la 20 de femei și la 20 de bărbați, cu câteva întrebări fulger, care puneau în valoare spontaneitatea persoanei. M-au întrebat, printre altele, care a fost cea mai fericită zi din viața mea. Și le-am spus că cele mai fericite zile din viața mea sunt cele petrecute în Elveția, zile în care am admirat peisaje de vis, în care am întâlnit oameni extraordinari și în care mi-am găsit liniștea interioară, încetând să mă mai blamez pentru tot felul de vini mai mult sau mai puțin reale. Zile în care m-am simțit apreciată și iubită. Zile care aș fi vrut să dureze la nesfârșit și să devină pentru mine normalitatea.

Am găsit fericirea. Ea e mereu neutră și are aromă de ciocolată. E undeva, în vârf de munte, și trăiește cu capul în nori pufoși de iubire.

PS: Le-am vorbit colegilor din Caux despre situația din România. Despre falia din societatea românească, deschisă între susținătorii puterii și cei ai opoziției, despre lipsa noastră de dialog, despre cum totul se reduce la înjurături aruncate dinspre o parte înspre cealaltă. Le-am spus despre corupția din România și despre lupta noastră pentru o societate mai bună și pentru o clasă politică mai curată. Le-am spus că ne dorim o democrație adevărată, stat de drept, drepturi ale omului respectate, libertăți civile. Le-am spus și despre conflictele interetnice, despre intoleranța noastră față de maghiari și romi.

Am venit din Caux cu o energie nouă, pe care o voi folosi începând de săptămâna viitoare. Începe curând strângerea de semnături pentru susținerea candidatului la alegerile prezidențiale. Apoi campania electorală. Îmi doresc să fim constructivi. Îmi doresc mai puțină ură și mai multă speranță. Îmi doresc o Românie care să mă încarce cu energie și care să mă facă să cred că este pentru binele meu să rămân aici. Și să plec spre alte zări doar în concedii.

Later edit: Două românce talentate au răspândit sunetele vindecătoare ale muzicii în atmosfera de vis din Caux: Liliana Neciu Pop, băimăreancă stabilită la Cluj, solistă la Opera clujeană, și Oana Dinea, pianistă clujeancă stabilită la Geneva. Două femei de aur, pe care m-am bucurat că am avut ocazia să le cunosc. Ele au cântat atât în cadrul conferinței "Tools for Changemakers", cât și la conferința "Toward an Inclusive Peace" (Înspre o pace incluzivă).