Nu e nimic romantic în a face cârnați - Fabrica de fericire

miercuri, 25 decembrie 2019

Nu e nimic romantic în a face cârnați





Cubul acela de lumină mă atrage ca pe o insectă. Afară s-a lăsat noaptea și plouă, iar strălucirea supermarketului se reflectă în asfaltul ud. De parcă aș călca pe aur.
Înăuntru e cald și se aud colinde, întrerupte de anunțuri și dublate de un zumzet liniștitor. Înaintez printre rafturile doldora de marfă, încercând să răzbat cu privirea prin lentilele aburite.

Foto: Lucian Petru GOJA


Și atunci văd un bărbat oprit lângă un raft, studiind o mașină de făcut cârnați. Căruciorul lui blochează culoarul și eu mă opresc lângă el și îl privesc lung. Nu contează dacă e blond sau brunet, dacă e înalt sau scund; singurul lucru important e impresia că ne cunoaștem de mult. Mă uit la ridurile fine de la exteriorul ochilor lui, și o senzație de duioșie fără margini îmi inundă pieptul. Mă uit la degetele lui lungi, care mângâie metalul, și mi-l imaginez în bucătăria mea, cu un șorț verde, glumind și învârtind de zor manivela mașinii. Pe moment, mi se pare că nimic nu ar putea fi mai romantic, și nu găsesc nimic dezgustător în mirosul acela persistent de mirodenii, în masa, podeaua și clanța ușii unse cu grăsime, în intestinele care trebuie spălate în multe ape. În timp ce îl privesc fix, el își întoarce fața spre mine, ridurile fine din jurul ochilor i se relaxează a surpriză, își cere scuze cu o voce mică și mișcă puțin căruciorul, să îmi facă loc. Iar eu îi zâmbesc trist și trec mai departe, cu sufletul ferfeniță.

Aveam în minte o listă de cumpărături precisă, dar acum toate mi se amestecă în cap. Mă plimb printre rafturi, în speranța că îmi voi aminti ce voiam să cumpăr, dar nimic nu mi se mai pare suficient de important. Într-un final, mă îndrept spre casele de marcat. La casă, un rând kilometric. Vreau să trec pe lângă el și să ies, dar observ că ultimul din rând e chiar el, așa că arunc la repezeală ceva în cărucior – o pereche de mănuși de menaj și o sticlă de Domestos – și mă așez în spatele lui. Și brusc știu de ce mi se pare atât de familiar: lucrează în clădirea de birouri unde sunt angajată și eu, iar uneori ne mai intersectăm în lift. Silueta perfectă i se distinge ușor dintre ceilalți colegi, și totuși are un aer stingher, de parcă nu s-ar simți în largul lui în spațiul acela rece, din metal și sticlă.

Părul moale i se încrețește ușor pe ceafă, și simt cum palma mi se încălzește, cerându-mi imperativ o mângâiere. Atunci el se întoarce, îmi zâmbește din ochi – ridurile fine parcă îmi vorbesc într-un limbaj secret – și, văzându-mi căruciorul aproape gol, îmi face semn să trec în fața lui. Dau din cap că nu, și aproape că îmi pun palma peste buze, ca să mă opresc din a spune ceea ce îmi vine să spun: „Nu, mulțumesc, îmi place să te privesc.” Atunci el se întoarce cu spatele spre mine și eu încep să îi analizez fiecare fir de păr, fiecare cută a fularului, linia elegantă a paltonului și mâna, mâna albă care se odihnește pe marginea benzii de cumpărături. Am un sentiment de spaimă și o doză semnificativă de adrenalină în timp ce îl studiez, de parcă aș încălca o lege, de parcă aș intra pe nevăzute în casa unui necunoscut și aș cotrobăi prin lucrurile lui intime.

Apoi începe să își așeze lucrurile din cărucior pe bandă. Căruciorul e plin-ochi, așa că operațiunea aceasta durează destul de mult. Portocale, pâine, unt... Când văd sticla de vin roșu demi-sec, mi se taie respirația. Palmele îmi transpiră, în timp ce mi-l imaginez sorbind din paharul cu picior, așezat la o masă, în fața unei femei provocatoare, privind-o în ochi și plimbându-și palma pe piciorul ei dezvelit de rochia mătăsoasă. Îl văd scoțând din cărucior o pijama de damă, cu un ren desenat pe piept, și atunci știu că o femeie ca aceea pe care mi-o imaginasem nu ar purta niciodată o astfel de pijama. Reiau scena de adineauri, dar în locul femeii în rochie mătăsoasă și cu ciorapi de plasă se află o doamnă rafinată, mai degrabă plăcută decât frumoasă, pe care el o ține de mână cu multă afecțiune. Și durerea din piept nu scade deloc.

Plătește cu cardul și îl văd retrăgându-se lângă tejghea, unde începe să-și așeze cumpărăturile în sacoșe. Plătesc și eu și dau să trec pe lângă el. Își ridică privirea și îmi urează „Crăciun fericit!”.

-Crăciun fericit și dumneavoastră și soției, zic eu cu ciudă, de parcă relația noastră de iubire veche de vreo zece ani ar fi fost tocmai distrusă de vreo pițipoancă.
Zâmbește ca și cum s-ar scuza și spune:

-Soția mea întotdeauna se supără când las cumpărăturile pe ultimul moment. Dar văd că nici dumneavoastră nu ați terminat curățenia...

-Nu-i nimic, zic răutăcioasă, o împăcați dumneavoastră cu sticla aceea de vin.

-A, nu, aceea e pentru colindători.

Caută în buzunarul de la piept al paltonului și îmi întinde o carte de vizită.

-Să veniți și dumneavoastră cu soțul la colindat, îmi spune, iar eu îi mulțumesc cu glas pierit. I-aș spune că până la Crăciun e foarte posibil să nu mai am soț, căci hotărârea de divorț e pe cale să se pronunțe, iar el e oricum deja plecat într-un loc cu nisip fierbinte, unde bea cocktailuri cu gheață și de unde îmi trimite fotografii, ca să-mi facă în ciudă. Dar mă ia cu greață și mă opresc înainte de a scoate vreun cuvânt.

Afară, arunc cartea de vizită în primul coș de gunoi. Plouă și asfaltul strălucește rece. Siluete negre merg grăbite, cu capul în pământ. În urechi încă îmi răsună colindele.

Niciun comentariu:

@diana.topan