A
trecut cea mai deprimantă perioadă din an și sunt bine.
Afară
e o vreme cenușie, dar nu e frig, și eu îmi spun că se văd
primele semne ale primăverii.
Și
mi-e bine.
Mă
baricadez în casă, dau drumul la centrală și aprind beculețele
din brad. Combinația aceasta incertă de anotimpuri, ștergerea
barierei timpului îmi face cel mai bine.
Ea
ține de o formă de libertate. Și mie mi-e cel mai bine atunci când
mă simt liberă.
Din
când în când, îmi place să îmi amintesc libertatea prin mici
gesturi nonconformiste. Nimic special, nimic eroic, doar momente în
care îmi permit să mă port ca în copilărie sau adolescență.
Singură, fără să fac un spectacol din asta. O răzvrătire mică,
mică de tot. Și care îmi dă energie și puterea de a merge mai
departe.
Spre
exemplu, să adorm la lumina beculețelor din brad la începutul lui
februarie. Sau să sărbătoresc fără motiv. Sau să fac un mic
karaoke, de trezire, dis de dimineață, la birou, înainte de
începerea programului.
 |
| Foto: Lucian Petru GOJA |
Uneori
mă gândesc că poate n-ar trebui să mă simt atât de bine. În
jurul meu colcăie probleme de toate felurile. Nu sunt indiferentă
la ele. Dar, în unele după-amieze, când nu am multă treabă,
prefer să mă deconectez de la lume. Evit canalele de știri, evit
să citesc articole de pe diverse site-uri, și prefer să vizionez
un film artistic. Uneori, chiar un desen animat. Sau să citesc o
carte. Sau să fac o prăjitură. Profesia nu îmi permite să fac
lucrurile acestea mai mult timp, dar chiar și așa, e un mod de a mă
încărca cu energie, pentru ca a doua zi să pot să o iau de la
capăt.
Cam
așa am făcut și în luna ianuarie. Am continuat să vizionez, când
și când, câte un film de Crăciun. Căci altfel, trecerea de la
perioada sărbătorilor la începutul de an poate fi prilej de
tristețe. Am avut noroc cu tata, care mi-a cules crenguțe de gutui
japonez. Le-am pus în apă și mi-au înflorit frumos. Le șade bine
lângă bradul împodobit. La urma urmei, timpul e doar o convenție.
Una
dintre prea multele convenții din lumea aceasta. Reguli, norme,
limite pe care noi singuri ni le impunem. Și care ajung să ne
întristeze.
Când
eram adolescentă, îmi plăcea să mă îmbrac în negru și să
umblu cu hainele rupte. Sincer, nu aș mai putea să fac asta. Dar
aveam și o calitate: spuneam întotdeauna ceea ce credeam.
Uneori,
viața m-a adus în momente-limită în care am avut de ales: să
spun ceea ce cred, dinamitându-mi situația, sau să mă adaptez. Am
ales dinamita. Și niciodată, ulterior, nu mi-a părut rău, chiar
dacă în acel moment am avut de suferit. Căci nimic nu e mai
prețios decât o conștiință curată și un somn liniștit. Au
fost momente în care m-am purtat ca în adolescență. În care m-am
răzvrătit. De multe ori, la multă vreme după aceea, viața m-a și
răsplătit pentru asta, într-un fel sau în altul.
Sunt
voci în jurul meu care îmi spun că ar trebui să mă adaptez.
Pentru că e mai sigur. Și mai comod. Și pentru că așa e lumea.
Dar
eu voi prefera întotdeauna să spun ceea ce am de spus. Și am și
un secret: sinceritatea mă eliberează.
Afară
e o vreme cenușie. Dar la mine în casă e un anotimp perfect, care
îmbină toate lucrurile bune. Pentru că nu există limite, în
afară de cele pe care noi înșine ni le trasăm.
Niciun comentariu: