FOTO: Lucian Petru GOJA |
La umbra copacului care creşte din inima mea
stăm noi: doi
oameni cu sufletele ridate
dar care încă mai
ştiu să iubească.
Nu ies scântei când
sufletele noastre zbârcite se ating
doar o linişte ca o
apă întinsă
în care sar cu
bucurie peşti.
O barcă de lemn
pluteşte fără ţintă
refuzi să vâsleşti
iar eu
nu vreau să-ţi cer
nimic.
Mă tachinezi ca un
şcolar cu chipiul pe ochi
iar eu mă întreb
de ce nu pot cânta ca o mierlă
ca să-ţi arăt cât
de fericită sunt.
Te iau de mână şi
împreună
ascultăm zgomotele
universului
în care doar noi
suntem o pată de linişte.
Despre linişte nu
se pot spune prea multe
decât că e
completă cum complet e oul
în perfecţiunea
lui.
Dacă te uiţi la el
în lumina soarelui
vei vedea înăuntru
un bărbat şi o femeie
cu sufletele
zbârcite de prea multă viaţă
îmbrăţişându-se.
😍
RăspundețiȘtergere