Votca e nectarul poeților, nu al prozatorilor
îmi spunea odată un scriitor trecut prin viață
cu o sticlă de alcool poți să scrii o poezie proaspătă
cu versuri precum clopoțeii de vânt
pe care ghena să nu le înghită a doua zi dimineață
alcoolul nu îți e de niciun folos când scrii o pagină de roman
personajele vor umbla clătinându-se printre rânduri
fără să-și găsească rostul.
Stau înfiptă pe canapeaua din camera mea aștept
soarele să alunece înspre linia orizontului lumina
să cadă în felii peste ghiveciul cu floarea ofilită
din rădăcina ei uscată să înmugurească versul
un singur vers perfect despre moarte
pe care niciun poet nu l-a scris până acum.
Golesc pahar după pahar înghit un îngeraș după altul
țipetele lor infernale nu mă lasă să gândesc
soarele apune felia de lumină se culcă cuminte peste planta veștedă
și tace precum un pustnic în vârf de stâncă
sunt mii de ani de când oamenii tremură ca frunzele în fața sfârșitului
totul despre moarte a fost spus.
Noi ne ducem, lumina rămâne.
Niciun comentariu: