autodafe

 

FOTO: Lucian Petru GOJA    

dimineaţa păpuşile privesc cartierul

printr-o sticlă albastră

contururile deformate ale oamenilor absenţi

soarele ca o pleoapă lăsată peste un vis întrerupt

le aprinde părul de aur aspru

aerul miroase a sfârşit

gândurile

ca hamsterii pe roţile lor

îmi râcâie craniul

lumea e haotică

o simplă burtă chinuită de gaze

în ea sunt vulnerabilă

ca despuiată în faţa unui pluton de bărbaţi

încheiaţi până sub bărbie

pe trahee îmi alunecă un scaiete.

dacă duşmanii mei ar dispărea

aş rămâne singură cuc;

oricum la autodafe-ul trecutului meu

nu am nevoie de martori.

satârul crapă fiecare păpuşă

ca pe nişte pâini uscate

ascidii marine

corpurile îşi regenerează organele de plastic

se multiplică

camera se umple de păpuşi

gata să se răzbune

soldaţii ridică armele la piept

trecutul meu se lăfăie satisfăcut

cu un trabuc în colţul gurii

gata-gata să mă înghită

cu gura lui de zeamă coclită

cu izul putred al regretelor târzii

şi vinovăţiile lipicioase ca pânzele de păianjen.

mă tem că zeii mei au fost ucişi

şi lumea mea e cuprinsă de flăcări

cu pietrele rinichilor construiesc

o corabie vikingă.

nu am profil de erou

lumea se prăbuşeşte în ea însăşi

ca o clădire demolată cu dinamită

zeii au ochi  mecanici şi suflete de plastic

privesc lumea printr-o sticlă albastră

li se pare că e mereu dimineaţă.