 |
| FOTO: Lucian Petru GOJA |
oboseala mă striveşte cu muchiile ei ascuţite
ca pe o victimă prinsă sub dărâmături
la cutremurul din şapte’şapte
gândurile sufocate între pernele
bătăilor din dormitor joaca cu urmări letale
sfârşeala creşte din mine ca o plantă carnivoră
care îşi devorează trecutul
mi-au amorţit organele genitale
sedate de orele mirosind a farmacie
care se scurg pe versanţii obsesiilor
amintirea sexului digital
petrecut cândva înainte de războiul rece
pixelii grupaţi ciudat de parcă ar spune
tu ai o viaţă plină îţi permiţi să faci tot ce vrei
şi sunetul frazei pe repeat
ca alarma telefonului pe care o opreşti
şi totuşi o auzi încă
în cazul tău e diferit
limitele autoimpuse amalgam de fericire şi frustrări
între noi dansul ritualic al păpuşii de oase
cu o jumătate de fruct al pasiunii într-o mână
şi o apă plată în cealaltă
(balanţa şi sabia unei false zeiţe)
două paranteze ale intervalului matematic în care
aerul dintre noi s-a topit
ca lumina albastră a lui Icarus
cea mai îndepărtată stea detectată de Telescopul Hubble
care cândva va deveni o gaură neagră
topit e sângele de metal rece
care îmi curge prin artere
topit e fluxul de emoticoane care îmi joacă în ochi
în timp ce gura-mi e cusută cu fire de iarbă.
păpuşa-narator zace sub masă
icneşte şi geme ca un alcoolic în criză
când se opreşte din povestit înseamnă că
viaţa se apropie de sfârşit.
Niciun comentariu: