singura fiinţă de care mă tem sunt eu

 

FOTO: Lucian Petru GOJA    

singura fiinţă de care mă tem sunt eu.

pe dinafară, un tegument cu solzi şi cicatrici tăbăcite

pe dinăuntru, o piele de mătase

pe care umorile sufletului o pătează

şi orice cuvânt apăsat o sfâşie.

eu şi lumea şedem pe marginile unui crater

pe fundul căruia înoată fiinţe

cu cap de crocodil şi trup de caracatiţă

uneori fac semne spre malul celălalt

dar ochii lor au cataractă

şi nu mă văd.

alteori, fiecare centimetru al pielii mele exterioare

se transformă în guri flămânde

aşteptând să fie sărutate

dar în basmul meu

bestia moare singură

singura frumoasă cu cont de facebook

suferă de cinism.

mătasea înfăşoară în chingile ei moi şi ferme

gâtlejurile care îmi străbat carapacea

ca nişte tuburi de drenaj

gurile rămân mute

martore ale sabotajului pe care îl savurez

cu bucuria cu care oamenii privesc

incendiile devastatoare.

în orbita mea

clinchetul clopoţeilor de vânt

făcuţi din oasele celor pe care i-am rănit

din ele meşteresc un bisturiu

îmi despic pieptul cu o singură mişcare

înăuntru un oraş forfoteşte

blocuri gri străzi cu gropi oameni ca toţi oamenii

fiecare trăindu-şi viaţa lui sferică.

îmi smulg inima cu mâinile amândouă

o las să cadă peste oraş

cu zgomotul unei bombe atomice.