Am 39 de ani şi
îl ador pe Nicolae. Sunt sigură că mă iubeşte şi el, în ciuda
faptului că nu am fost niciodată cuminte. La Nicolae cel cu ghetele
mă refer. :) În familia mea, toată lumea primeşte cadouri la
începutul lui decembrie. Indiferent de vârsta din buletin.
O vreme (lungă)
am crezut că aşa se întâmplă în toate familiile. Pe urmă, când
am început să povestesc despre asta, unii au râs de mine, alţii
s-au mirat, şi atunci
mi-am
dat seama că familia mea e specială. Când suntem numai noi cu noi,
ne place să ne copilărim. Probabil că alţii, dacă ne-ar vedea,
ne-ar considera caraghioşi.
Pe 5 decembrie e
singura zi din an când îmi curăţ ghetele cu plăcere şi
entuziasm. Aştept cadoul cu emoţie şi curiozitate, chiar dacă
ştiu că el va fi aproape lipsit de valoare materială: câteva
fructe, o ciocolată sau o căciulă. La rândul meu, nu uit să pun
în pantofii celor dragi un dar, cât de mărunt. Şi neapărat
o “jordiţă”.
Nu ca un îndemn la violenţă, nu ca un reproş, ci doar ca un
simbol al acestei seri speciale. De altfel, băţul de lemn nu mă
face să mă gândesc la ideea de pedeapsă. Când eram mică, mai
primeam câte o atingere cu lingura de lemn, dar recunosc că eram
foarte neastâmpărată. Şi, pe vremea aceea, educaţia se făcea
puţin altfel. Oricum, nu am rămas cu traume, nu aveam motive, iar
băţul de lemn al lui Moş Crăciun e doar prilej de bucurie, la fel
ca bradul de Crăciun sau ca oul colorat de Paşti.
Aşadar,
în familia mea toată lumea se bucură de Moş Nicolae. Chiar şi
motanul, chiar şi căţeii. O cutie de pateu sau câţiva biscuiţi
se găsesc şi pentru ei. Iar noi profităm de ocazie să le mai
spunem o dată ca, în anul ce vine, să nu mai zgârie fotoliile cu
ghearele şi să nu mai fure pet-urile de pe butaşii de trandafiri.
Să fie, adică, înţelegători şi cuminţi.
În
preajma Sfântului Nicolae, pe străzile
oraşului
stau copii şi bătrâne cu mâinile îngheţate şi coşurile pline
de jordiţe împodobite. Şi nu mă pot opri să mă întreb:
oare lor ce
le va aduce Moşul?
Niciun comentariu: