Cofetărie cu dichis

(După o idee de Diana Topan)

Era o zi de primăvară când Ian a ajuns în orașul de pe malul râului. Avea două geamantane mari în mâini și luminițe în priviri. A închiriat o casă cu două camere într-o zonă bună și s-a închis în ea. După câteva zile, a ieșit afară și a montat deasupra ușii o placă de lemn pe care scrisese: „La Ian. Cofetărie cu dichis”.

Pasămite, Ian era cofetar. În cele două geamantane mari avea o mulțime de teluri, linguri, boluri, cratițe, tăvi, cuțite, poșuri, duiuri, în fine, cam tot ce-i trebuie unui cofetar pentru a se apuca de treabă. Așa că Ian s-a închis iar într-una dintre cele două camere ale casei, pe care o transformase în cofetărie, și a început să trebăluiasă.

Dar Ian avea o problemă. Una singură: nu mânca niciodată dulciuri. Nu pentru că nu i-ar fi plăcut, dar avea o dantură foarte frumoasă, cea mai albă dantură din tot ținutul, și nu și-ar fi pus-o în pericol pentru nimic în lume.

Ilustrație de Diana Topan

Însă Ian avea nevoie de cineva care să îi guste prăjiturile. După ce a preparat un tort cu ciocolată, o pavlova cu fructe proaspete, niște ecleruri cu vanilie și multe fursecuri cu merișoare, Ian a ieșit în fața casei. Voia să se bucure de soare și să asculte păsările. Și atunci a văzut o tânără dincolo de gard. De fapt, a văzut vârful unui nas ițindu-se printre scândurile gardului și adulmecând mirosurile care ieșeau din cofetărie și umpleau văzduhul. Ian a înaintat, a luat un fir de coada șoricelului, proaspăt crescut, și a gâdilat cu el nările domnișoarei. Fata a strănutat și abia atunci l-a văzut pe tânărul cofetar.

-Bună. Cum te cheamă?, a întrebat Ian.

-Bună. Sunt Iarina. Scuză-mă, nu am vrut să deranjez. Plec.

Avea într-adevăr un nas lung.

-Nu pleca, te rog. Mai bine hai cu mine. O să-ți dau ceva bun.

Și cofetarul i-a dat să guste din toate bunătățile. Iarina avea simțul gustului foarte dezvoltat și știa să spună despre fiecare prăjitură ce ingrediente conține și ce îi lipsește ca să fie perfectă. Ian s-a bucurat că și-a găsit un degustător și a rugat-o pe Iarina să îl ajute în fiecare zi, mai ales că îi plăceau ochii ei și părul mătăsos.

Zilele s-au scurs repede. Ian făcea prăjituri în fiecare zi și le vindea vecinilor din cartier. Dar mai întâi îi dădea Iarinei câte o felie, ca să fie sigur că vinde cele mai bune dulciuri. Cofetăria mergea bine, tot mai multă lume venea să vadă minunea și să cumpere torturi și fursecuri. Dar Iarina se îngrășa văzând cu ochii. Ian a început să meargă la ea acasă, în loc să o cheme pe prietena lui la cofetărie, pentru că Iarina se mișca tot mai greu. Se îndrăgostise de ea și știa că parte a succesului său i se datorează.

Acum, Iarina stătea în patul cu așternuturi roz, sprijinită de perne, și ronțăia prăjiturile pe care i le aducea Ian în fiecare zi. Dar, pentru că o iubea, tânărul îi aducea și alte daruri: cercei, brățări, parfumuri, inele, agrafe pentru păr, jucărioare de pluș, cărți de poezii și DVD-uri cu filme de comedie. Iarina le ascundea pe toate în pliurile ei de grăsime, ca în niște buzunare. Știa exact unde are fiecare obiect. Mai avea câteva pliuri goale și aștepta nerăbdătoare ca Ian să îi mai aducă și alte daruri.

Un an întreg s-a scurs așa. A venit iar primăvara, cu soare, cu flori și cântec de păsări. Într-o dimineață, Ian a vrut să îi arate Iarinei frumusețea grădinii care înverzea. Dar Iarina se îngrășase atât de tare, încât nu mai putea ieși pe ușă. Atunci Ian a luat un baros și a spart pereții casei.

În mijlocul mormanelor de moloz, de unde primăvara nu mai părea deloc frumoasă, Iarina a început să plângă. Aerul mirosea a vanilie și a praf.