Rotopercutorul

Încercase să înveţe. Ceva cu care să poată impresiona: filosofie, psihologie, literatură. Era prea mult şi prea greu. Când îl apucau durerile de cap, îi pierea tot cheful de învăţat. Apoi voise să se facă actor, dar glumele şi maimuţărelile lui nu amuzau pe nimeni. Aşa că îşi cumpărase un rotopercutor. Îi plăcea că, atunci când muncea, toată lumea ştia asta. Toţi se gândeau la el, toţi îl priveau.

Foto: Diana Topan

Avea comenzi multe. Cel mai puţin îi plăcea să lucreze în case. Prefera să fie chemat în apartamente, căci zgomotul se auzea atunci pe toată scara de bloc. Însă prefera să lucreze la exterior. Practic, oamenii de pe o stradă întreagă se opreau din activităţile lor obişnuite pentru a-l privi. Atunci adopta o poziţie elegantă, dar plină de forţă, care îi contura silueta şi îi scotea în evidenţă muşchii. Simţea cum se umple de energie şi nimic nu mai putea să-l oprească.

Aşa îşi cunoscuse şi soţia. Fusese chemat să lucreze în spitalul unde ea era angajată ca asistentă. După ce dăduse câteva găuri în pereţi, tipa venise la el nervoasă şi începuse să-l certe că deranjează pacienţii.

-Păi, domnişoară, e ordin de la doamna manager. N-am ce face.

-Puteaţi să vă alegeţi un alt moment, nu acum, când e ora somnului de după-amiază. Suntem totuşi într-un spital.

-Ei, lăsaţi, mai aud şi pacienţii nişte muzică frumoasă. Dumneavoastră nu sunteţi melomană?, întrebă el, făcând cu ochiul.

Iar ea, cu ochii pe braţele lui musculoase, cu care el se agăţase de scară, îşi schimbase brusc atitudinea şi întrebase cu glas dulce:

-Aveţi nevoie de un diblu?

-Da, mulţumesc. Am exact şurubul potrivit.

Urmase cafeaua la cafeneaua de la parterul spitalului, apoi inelul, apoi nunta, iar după o vreme li se născuse o fetiţă. Avea vreo doi ani când taică-său o luase în vizită la bunici. El avea de lucrat ceva pe lângă casă, care se părăginea văzând cu ochii. Zgomotul rotopercutorului a acoperit strigătele fetiţei, care căzuse în latrina din spatele curţii.

Foto: Diana Topan

Pe când au constatat că fetiţa dispăruse şi au început să o caute, era prea târziu.

După episodul acesta, asistenta l-a părăsit, învinovăţindu-l de moartea fetiţei. Iar el a simţit că nu mai poate continua aşa. A început să facă tâmplărie, să lucreze mobilier şi mici obiecte din lemn necesare în casă. Dar comenzile lipseau şi el nu reuşea să câştige suficienţi bani. În plus, se simţea neglijat, vedea în jur lumea indiferentă, şi asta îl durea.

Aşa că şi-a deschis un atelier de pompe funebre. Meşterea sicrie cât era ziua de lungă. Şi, cel puţin într-o zi din viaţa fiecărui om care îi trecea pragul, el era cea mai importantă persoană.