Despre libertate şi alte gânduri matinale dezlânate

E ora 4 şi ceva dimineaţa. E perfect linişte, doar păsările au început deja să cânte. Îmi place să fiu trează când ele îşi încep ziua de muncă. Noaptea, când toţi dorm, îmi regăsesc cel mai bine gândurile. 

Scriitorul Cezar Paul Bădescu postează pe Facebook fotografii din Vama Veche.

Maci, ciulini, mare, plajă. Ştiu că, de fapt, e mult mai mult decât atât. Am participat de două ori la Atelierul de scriere creativă de la Vama Veche. De fapt, acolo totul te îndeamnă să fii liber. Să îţi arunci lanţurile mai mult sau mai puţin închipuite şi să te dezlănţui. Totul îţi spune să faci asta: îndrumătorul – acel scriitor ales să îţi deschidă mintea şi ochii, nisipul, marea, pescăruşii, câinii care se joacă pe plajă, vagabonzii cu plete şi cu ţigara în colţul gurii, veşnic „ciupiţi” şi rătăcitori. Dacă mergi în Vamă în extrasezon, când staţiunea e mai mult pustie, ai toate condiţiile să stai de vorbă cu tine însuţi, să-ţi asculţi cele mai ascunse gânduri. Şi să le pui pe hârtie. O săptămână de atelier îţi poate schimba viaţa. Te poate schimba complet pe tine, ca scriitor.

Atelier de scriere creativă la Vama Veche. Foto: Simina Diaconu

Anul acesta am avut de ales între atelierul din Vamă şi o mică vacanţă în Franţa. A fost o decizie grea, aş fi suferit în oricare dintre variante. Am optat pentru Franţa, unde nu mai fusesem de câţiva ani. Pentru orăşelul surorii mele, cu arhitectura lui veche, cu brânza lui mucegăită, cu Saona pe care plutesc lebede şi pe malul căreia au loc concerte de jazz, cu frumoasele piste de biciclete, care traversează vii întinse sau urmează cursul râului. Pentru locul în care nu îţi vine să cauţi pe net, la prima oră a dimineţii, ultimele gafe ale Veoricăi sau ultimele declaraţii de la Antena 3 ale primului PSD-ist al ţării.

M-am gândit, în ultimul an, cum ar fi să schimb „Bună dimineaţa!” pe „Bonjour!”. Telemeaua pe brie. „Să-l dau” pe Dragnea şi „să-l iau” pe Macron. Ştiu că mi-ar fi foarte greu. Adaptarea, xenofobia, limba,  familia, prietenii, locurile mele dragi. Toate la un loc. Şi totuşi, nu pot să nu mă gândesc la asta. Dilema „Vama Veche sau Macon” e dilema “lupt sau renunţ”.

Mi-e tot mai greu să cred că ţara mea se va face bine. Îmi vine tot mai greu să mă conving că merită să luptăm. Celor care, aseară, pe Arena Naţională, au aclamat-o pe Simona Halep şi au huiduit-o pe Gabriela Firea, îmi vine să le spun: haideţi, să plecăm. Să râmână ei cu “protestatarii” de la mitingul lui Dragnea. Iar noi să ne vedem de vieţile noastre, să încercăm să ni le trăim cum ştim mai bine. Pentru că pe ei nu-i vom schimba niciodată.

Vorbeam cu o prietenă deunăzi şi ea îmi spunea că singura noastră soluţie este educaţia. Educaţia copiilor şi tinerilor de la ţară, a copiilor şi tinerilor din medii defavorizate. A viitorilor votanţi. E o soluţie pe termen lung, am spus. Dar ce facem acum? Cum scăpăm ACUM? Nu există nicio soluţie pe termen scurt, m-a asigurat. Şi atunci, asta înseamnă că noi suntem o nouă generaţie de sacificiu?

Acum 20 de ani îmi propuneam să schimb lumea. Să o fac mai dreaptă, mai bună, mai liberă. Am încercat, dar n-am reuşit. Mă întreb dacă nu e cazul să renunţ. Dacă nu e timpul să trec peste ambiţiile de adolescentă şi să-mi trăiesc viaţa în altă parte.

Iar ce mă chinuie cel mai mult e că nu ştiu dacă, peste alţi 20 de ani, nu mă voi urî pentru că mi-a fost teamă să iau o decizie la momentul potrivit. Că nu ştiu dacă, peste 20 de ani, bătrână şi cu o pensie de 2 lei, nu mă voi dispreţui că nu am avut curajul să plec şi că am acceptat toate mizeriile politicii şi societăţii româneşti doar pentru că mi s-a părut greu ca, la 40 de ani, să o iau de la capăt. Că am renunţat la libertate pentru un dram de confort, care nu e confort, sau pentru o urmă de siguranţă, care nu e nicidecum sigură.

Mi se pare că aici, la noi, democraţia moare câte puţin în fiecare zi.

Libertatea ni se împuţinează în fiecare zi. Dar se întâmplă pe nesimţite, aşa încât de abia realizăm că ceva se întâmplă. Încât nici nu mai reacţionăm. Nu mai găsim energia necesară să ne strângem în pieţe cu miile. Am obosit. Ne-am scârbit. Doar că ei nu obosesc. Fac paşi înapoi, dar pe urmă se repliază şi încearcă din nou. Nu renunţă la planurile lor malefice.

Nu mai e timp să stăm cu mâinile în sân. Pentru noi, soluţiile sunt doar două: luptăm sau plecăm.