Septembrie

Căldura toropitoare a primelor zile de septembrie. Fâşâitul neîntrerupt al ventilatorului. Lumina filtrată prin fâşiile portocalii ale jaluzelelor. Parfumul strugurilor pătrunzând prin fereastra crăpată. Un stol de raţe sălbatice traversând o bucată de cer. Degetele ei alunecând peste moliciunea braţului, mângâietor. Gândul ei că aceasta este o mână străină, mâna lui, mână despre care ea nu ştie nimic: nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă. Palma ei strângându-i uşor sânul, apoi jucându-se cu sfârcul întărit. Şi, dincolo de ecran, chipul lui imobil. Chipul lui care nu lasă să se ghicească nici bucurie, nici tristeţe, nici măcar nerăbdare. Chipul lui învăluit în rotocoale de fum, mâna lui încleştată pe paharul de whisky, degetele lui ţinând ţigara de foi, faianţa albă, ca de spital, din spatele lui, un colţ de aragaz de care stă agăţat un şorţ de bucătărie roz, masa cu vaza plină cu flori de câmp, chiuveta pe care stau aruncate câteva vase murdare. În fiecare sâmbătă, la ora aceasta, e singur. Singur cu ea.

Foto: Lucian Petru Goja

Uneori stau pur şi simplu şi se privesc. Au încercat să stea de vorbă, dar au constatat că nu au prea multe să-şi spună. De fiecare dată, se blochează într-un punct. În punctul în care ea îi cere să îi vorbească despre el. Ea a vrut să umple golul acela şi i-a povestit despre ea. Despre copilăria ei, despre mama, despre primul ei iubit, despre singurătatea ei. Dar faţa lui rămânea la fel de impasibilă, doar scrumiera se umplea cu mucuri de ţigară. Aşa că acum tac amândoi. Uneori, ea se dezbracă şi se masturbează. Alteori nu. Dar în fiecare sâmbătă, la ora 5 după-amiaza, cei doi îşi deschid calculatoarele şi camerele de luat vederi.

O sonerie. Femeia îşi ia capotul de casă, îşi leagă cordonul şi merge să deschidă uşa. E vecinul de palier, cel despre care a crezut întotdeauna că e puţin întârziat mintal:

-Domnişoară, am tot vrut să-ţi spun: nu-ţi mai lăsa bicicleta pe scară. Poate ţi-o fură cineva!

-Dar e legată...

-Chiar şi aşa. Mai bine bag-o în casă, e mai sigur.

-Lăsaţi, că e bine aşa. În casă nu prea am loc, răspunde ea, agasată, şi închide uşa.

Femeia vine în faţa calculatorului. El e tot acolo, fumînd. Ia o gură de whisky şi priveşte în cameră. Totul e ca mai înainte, dar ea nu mai are chef să se dezbrace.

Săptămâna pare să se târâie, căldura e încă prea mare, zilele trec prea încet, serile sunt melancolice. Sâmbăta se lasă aşteptată. Întâmpină ora 5 goală, cu o ţigară între degete. De când a apărut el, s-a apucat şi ea de fumat. În loc de whisky, are limonadă. La 5 fix, figura lui apare pe ecran. Nici măcar nu se salută, între ei cuvintele nu-şi au locul. Ea îl priveşte, aşteaptă un gest, o dorinţă, o cerere, o afirmaţie. Îşi ridică picioarele pe canapeaua de piele şi şi le înconjură cu braţele. Îşi sprijină bărbia de genunchi şi nu îşi ia ochii de la ecran. Dincolo de el, doi ochi ascunşi de fum.

-Domnişoară, v-am rugat...

Foto: Lucian Petru Goja

Ea a deshis uşa larg şi a apărut goală în faţa bărbatului din vecini. Gura lui deschisă, privirea lui fixată pe sânii ei, cuvintele înghiţite. Ea îl prinde de mână cu un gest repezit şi îl trage în casă. Închide uşa, apoi îl împinge uşor pe canapeaua de piele. Ea îl domină, obţine ce vrea, apoi îl dă afară cu un gest la fel de surprinzător ca la sosire. Dincolo de ecran, cineva îşi termină ţigara şi whisky-ul din pahar. Apoi, ecranul se stinge.

Fâşâitul ventilatorului se aude clar în liniştea casei. Lumina filtrată prin jaluzele se stinge încet, încet. O pală de vânt aduce în casă parfum de struguri copţi. O femeie îşi sprijină fruntea de geam şi priveşte cerul. Acum nu mai aşteaptă nimic.