Dimineți
sordide, când sorbi din berea rămasă deschisă din seara trecută,
când îți trimiți CV-ul, cu ochii lipiți de somn, unor firme cel
mai probabil dubioase, când ți se pare că florile din vază nu se
potrivesc deloc în peisaj, dar chiuveta plină cu vase murdare, da.
Dimineți în care pisica miorlăie enervant și tu n-ai chef să te
ridici din pat ca să-i dai mâncare, când râgâi zgomotos și, în
același timp, îți imaginezi că ridici un pahar de șampanie
otrăvită în cinstea fostului tău șef, când te simți murdară
și cu mintea amorțită și știi, da, știi că singurul remediu ar
fi câteva pagini din Bukovski. Omul care nu se sfiește să-i spună
vomei „vomă”, bărbatul căruia nu-i e
rușine cu propria disperare, scriitorul care își bate joc de sine
și de cititori, într-atât încât ajungi să îl respecți ca pe
singura dovadă de autenticitate rămasă în lume. Buk,
mântuitorule, mă închin ție și vărs câteva picături de bere
răsuflată pentru odihna sufletului tău îmbibat în alcool.
E
momentul adevărului. E momentul despărțirii. Pielea lui albă,
fragilă nu va mai sta niciodată lipită de obrazul tău. Degetele
lui lungi, cu unghii tăiate neîndemânatic, nu te vor mai căuta.
Îți vine să plângi, dar te gândești că prin pleoape ar curge
bere, iar Buk s-ar supăra pentru așa o risipă. Nu e loc de
pămpălăi în lumea asta. Chiar și el îți spunea să fii tare,
să nu te mai gândești la asta. Mai bine bea, și alcoolul va gândi
pentru tine.
Întinzi
mâna, vrei să apuci sticla de bere de pe măsuța de sticlă. Dar
berea cade, se lovește cu zgomot și în jur e o explozie de
cioburi. Nu faci nicio mișcare, le privești așteptând să se
liniștească. Moartea e atât de aproape. Oricare dintre cioburile
acelea ar putea s-o aducă aici. Moartea e atât de aproape, încât
pare prietenoasă.
La
biserica de peste drum a început slujba. Nu știai că sunt slujbe
sâmbăta. Preoții și politicienii se pricep cel mai bine la
promisiuni. Dacă ne votați, vă va fi bine după alegeri. Dacă nu
vă e bine după alegeri, și în viața asta, în general, nu-i
nimic: vă va fi bine după moarte. Toți vor ceva de la tine. Unii
voturi, alții bani. Numai tu, Buk, nu vrei nimic, nici măcar o
amărâtă de bere răsuflată. Tu te oferi fără pretenții, ca o
femeie disperată. Ceri doar să fii iubit.
De
dincolo de geam, mă privesc un copac fără frunze și un bloc
căcăniu. Cu geamurile acelea negre, arată ca o închisoare în
care oamenii sunt siliți să își trăiască viața conform unor
tipare. Să facă zi de zi aceleași lucruri și totuși să creadă
că sunt fericiți. Să aibă reguli stupide pe care să le urmeze cu
strictețe: nu bea alcool înainte de ora 13, nu lua numele
mântuitorului în deșert, nu îți tăia venele cu cioburi de
sticlă, nu te îndrăgosti de bărbați căsătoriți, nu rămâne
niciodată fără un loc de muncă. Pe măsură ce înaintezi în
vârstă, observi că există reguli pentru orice: reguli după care
trebuie (sau nu trebuie) să te educi, să iubești, să muncești,
să te relaxezi, să te bucuri, să speli vasele sau să arunci
gunoiul. La înveți pe parcurs, în timp ce trăiești într-un bloc
căcăniu cu guri negre în loc de geamuri, pe peretele căruia scrie
cu alb „Privește cerul”. Încerci să lupți, să te
împotrivești, să strigi, dar ei, cei care apără regulile, sunt
întotdeauna mai puternici, mai organizați.
De
la o vârstă obosești. Nu mai vrei să demonstrezi nimănui nimic.
Doar un ciot de orgoliu, rămas stingher în cutia ta toracică, mai
ține să își demosntreze sieși ceva.
Și
atunci te trezești dis de dimineață, sorbi din berea răsuflată,
arunci sticla în chiuveta plină cu vase murdare, spargi cu zgomot
măsuța de sticlă, te întinzi înapoi pe patul cu cearceaful
mototolit și citești câteva pagini din Charles Bukovski.
Niciun comentariu: