Timp bun de transformat ratarea în poezie

FOTO: Lucian Petru GOJA

Privesc pe geam ca la ecranul unui televizor alb-negru

ploaia răpăie pe acoperişuri & mintea mea devine mlaştină

mintea mea dizgraţioasă ca o prostituată bătrână.

Nu ştiu nimic despre iubire

dragostea m-a atras întotdeauna ca o lumină blândă

spre care am fugit împiedicându-mă şi căzând

sufletul meu de sticlă s-a fracturat de fiecare dată

apoi s-a sudat greşit lăsându-mă schiloadă.

Privesc ploaia cu picuri lungi ca nişte ciucuri

îmi pare că văd zgârieturile filmului alergând 

pe ecranul ferestrei

cum îmi văd cicatricile supurânde ale creierului.

Aerul mirosind a frunze ude intră printre gratiile nevăzute

cerceii turceşti se leagănă strălucind ca un bazar în soare

ce răspândeşte arome de scorţişoară şi piper

trupul meu sfârşit cu greu le mai poate percepe.

Timpul e o variabilă misterioasă

nu mai ştiu cât a trecut de când nu ţi-am atins mâinile

de când ţi-am spus că mă vei uita şi tu ai râs.

Când totul se va termina mă vei privi cu ochi zâmbitori

dar fără să mă vezi cu adevărat

fără să simţi falia care mi s-a adâncit zi de zi

între şira spinării şi coaste

fără să ştii că sunt un ambalaj rupt din care

tu, bărbatul cu pielea străvezie, ai ronţăit tot

ce eu îţi ofeream cu bucurie.

Până atunci va mai ploua puţin cu picuri lungi şi foşnitori

timp bun de transformat ratarea în poezie.