Autoportret

Eu sunt femeia care ascultă vocile oraşului

înainte
ca el să se trezească.

Eu
sunt femeia al cărei suflet uruie

dar
care nu ştie să se facă auzită.

Pagini
întregi de litere fără sens

împart
locuitorilor oraşului

ei
îmi zâmbesc şi dau din cap cu înţelegere

apoi
le aruncă în primul coş de gunoi.

De
la o vreme am căpătat faima

pe
care doar nebunul oraşului

o
are.

Eu
sunt femeia în urma căreia nu rămâne nimic

care
nu a zidit o casă care nu a născut un copil

şi
pe ai cărei pomi sădiţi i-a măcinat boala.

Eu
sunt femeia care a crezut în baloane de săpun

care
a strigat pe străzi lozinci

şi
a agitat drapelul pe deasupra mulţimilor revoltate

eu
sunt femeia care a crezut

că
politica poate fi ştearsă de mizerie

ca
un bibelou din vitrina bunicii.

Eu
sunt femeia pe care viaţa a scuturat-o

până
când visurile ei au căzut pe caldarâm

cu
zgomot de sticlă spartă.

Eu
sunt femeia care şi-a dorit

mereu
locul întâi şi care

a
rămas în mijlocul plutonului

ca
un fir de iarbă în gazonul

din
parcul central.