Mache

Dacă am învăţat ceva de la viaţă, e că toţi oamenii au slăbiciuni. Într-un moment sau altul, toţi sunt nişte căcăcioşi. Îi pot avea mereu la degetul mic. Pentru că eu sunt cel mai puternic.

Foto: Diana Topan

Uite, cei din jurul meu se plâng că nu sunt liberi, că trebuie să doarmă pe paturile astea incomode, că primesc pachet de acasă doar o dată pe lună, că le lipseşte o femeie, sau două, sau trei. Eu, însă, ştiu că asta e doar o încercare care îmi va da mai multă forţă.

Nu am regrete. Sunt un om care nu face greşeli. Acţionez repede şi cu precizie. Ca atunci, cu pisica maică-mii. Îmi aduc aminte că ai mei erau plecaţi de acasă, iar eu am prins pisica şi am dus-o în şură. Am luat un cui lung din trusa de scule a lui taică-meu şi i l-am înfipt întâi într-un ochi, apoi în celălalt. M-a zgâriat tâmpita, se zbătea ca o nebună. Când am văzut cum îmi dă sângele, m-am enervat şi am spânzurat-o de o grindă. Laci era cu mine, am observat că i-au dat lacrimile. I-am spus că se poartă ca o fetiţă, poate i-am ras şi una peste cap, nu mai ţin minte exact. Când au văzut ai mei pisica, au făcut din ţânţar armăsar. Mai ales maică-mea, care se purtase cu mâţa aia mai frumos decât cu mine. Normal că le-am spus că Laci a fost cu ideea, iar pe urmă, când a ciripit ca un ticălos ce era, i-am dat o mamă de bătaie, să-l învăţ minte. A stat vreo lună în spital, dar şi-a învăţat lecţia. Pe maică-mea am împăcat-o, că am rupt nişte flori din grădină şi i le-am dat, dar i-am spus clar că eu nu mai vreau pisici la mine în casă. Sunt inutile şi enervant de linguşitoare.

Patul ăsta într-adevăr e cam tare. Aproape îi înţeleg pe poponarii ăştia când se plâng de condiţiile din puşcărie. Ar trebui să cer încă o saltea, n-ar avea tupeul să mă refuze.

Aşa şi cu Larisa. Mi-a plăcut că era mai mare decât mine, avea siguranţa aceea a femeii coapte. Nu-mi plăceau fetele de vârsta mea, erau timide şi nu ştiau ce vor. La început, Larisa nu m-a prea băgat în seamă, deh, nu eram de nasul ei. Încet, încet, însă, m-am băgat sub pielea ei. Am futut-o bine de tot. Dar se purta ca o căţea în călduri, mereu îi dădeau târcoale tot soiul de bărbaţi. Ea nu ştia, însă eu o supravegheam zi şi noapte. Stăteam ascuns în păduricea din spatele casei ei şi vedeam cine intră şi cine iese. Îi spuneam de fiecare dată că ştiu cine a vizitat-o şi că e o curvă ordinară, dar ea mereu găsea scuze: ba că a venit poştaşul cu pensia pentru ai ei, ba că vecinul voia nişte bani împrumut. Mă credea fraier, să-i înghit toate gogoşile. Când am văzut-o dansând cu tipul ăla în cârciumă, asta a pus capac. Sigur, ea a zis că mă părăsise deja, dar pe mine nu mă părăseşte nimeni. Eu nu sunt un terchea-berchea, să fiu aruncat la coş ca un gunoi. Pe scurt, i-am dat foc la casă. Au scăpat, şi Larisa, şi mă-sa cu tac-su. Poliţia mi-a dat târcoale câteva săptămâni. Îmi puneau tot felul de întrebări. Evident că i-am dus de nas, sunt mai deştept decât toţi poliţiştii de pe lumea asta.

Cu părinţii ăştia e belea. Câteodată mă gândesc că toţi părinţii ar trebui să moară după ce îşi îndeplinesc misiunea. Când copiii ajung maturi şi pot sta pe picioarele lor. Alfel, doar îi încurcă. Ţin minte că odată le-am cerut bani alor mei. Voiam să mă duc la păcănele, să mă distrez. Normal, eram tânăr, ce să fi făcut altceva? Mi-au zis că n-au, că de abia au cu ce cumpăra de mâncare. Minciuni sfruntate. Am găsit într-un dulap câteva zeci de milioane, pe care ştiam că i-au pus bunicii deoparte, pentru înmormântare. Oricum, nu era ca şi cum ar fi urmat să moară a doua zi. Pe de altă parte, dacă e să mori, tot mori, indiferent dacă ai bani sau nu. Pe când de trăit nu poţi decât dacă ai nişte bănuţi ai tăi. Le-am smuls telefonul din priză şi i-am încuiat pe ai mei în casă. S-au cam căcat pe ei. M-am dus la cârciumă şi m-am distrat până dimineaţă. Când a venit poponarul ăla de popă şi a început să-mi facă morală, i-am arătat cum trebuie să se poarte. Popii ăştia or fi ei şefi peste cele cereşti, dar aici, pe pământ, eu sunt şeful. Poate că l-am zvântat un pic cam tare, că aşa am ajuns în puşcărie prima oară. Mi-au dat şapte ani, pentru tentativă de omor, dar m-am purtat frumos şi am făcut doar trei.

Auzi cum sforăie fetiţa asta de lângă mine. Dacă l-aş trezi acum şi i-aş spune să-mi lingă pantofii, ar face-o fără ezitare. Pentru că eu ştiu cum să mă port cu oamenii. Băi, nu mai sforăi, că-ţi rup gura, auzi?

Când am ieşit din puşcărie, am vrut să iau viaţa de la început. M-am mutat în ăstalalt capăt al ţării şi am început să lucrez în domeniul informaţiilor. Aşa-mi plăcea mie să spun. Am cunoscut o grămadă de oameni, de la ultimii boschetari la oameni de afaceri şi şefi din administraţia oraşului şi a judeţului. Cu toţi m-am făcut prieten. La cârciumă cunoşti omul cel mai bine, acolo limbile se dezleagă. Toate informaţiile interesante le foloseam. Aveam relaţii pe la ziare şi, dacă nu găseam înţelegere la cei vizaţi, publicam ce aflasem despre ei. Se cheamă circuitul informaţiei în natură. Cu timpul, mi-au ştiut de frică şi cei mai mulţi se dovedeau înţelegători. Trăiam bine, aveam casă, maşină şi un restaurat preferat. Apoi mi-am făcut o asociaţie. Consilierii de abia aşteptau să-mi dea bani de la buget. Toţi, fără excepţie, aveau bube în cap. O delapidare, o nevastă angajată fără concurs, nişte acte falsificate sau o licitaţie trucată. Iar eu eram expertul în bube.

Pe la chefurile lor am cunoscut-o şi pe târfa de Iolanda. Apărea mereu la braţul primarului, în rochii provocatoare şi lăsând în urmă o dâră de parfum scump. Sigur că am făcut în aşa fel încât să apară în ziar câteva articole laudative la adresa primarului. Iar el să afle că mie mi se datorează asta. Aşa am ajuns consilierul lui de imagine. Am devenit oaspete obişnuit în casa lor şi i-am făcut avansuri ştoarfei. Dar ea nu s-a lăsat. Făcea pe nebuna. Am futut-o, ştiam că de fapt mă vrea. A început să facă gura mare, că cică am violat-o, aşa că i-am dat o mamă de bătaie. Greşeala ei a fost că nu şi-a ţinut gura. I-a turnat minciuni primarului şi el m-a dat în judecată. Aşa am ajuns aici. Mai am câţiva ani şi apoi ies, să-mi închei socotelile cu toţi. Nu disper, am răbdare. Ştiu că în final se va face dreptate.

Când voi ieşi din puşcărie va trebui să joc la un alt nivel. O să mă fac senator. Îmi aleg un partid, mă împrietenesc cu şefii de la judeţ şi candidez. La promisiuni m-am priceput întotdeauna. Voi avea toate frâiele în mână.

La urma urmei, nici aici nu e rău deloc. Puşcăriaşii îmi ştiu de frică şi nu mi-ar refuza nimic. Gardienii mă respectă, mai că nu îmi zic „săru'mâna”. Sunt din ce în ce mai puternic. Ştiu totul despre fiecare.