Noua grupare artistică “Memorie atavică” nu este străină de Maramureş

“Memorie atavică” este numele unei noi grupări artistice, formată în jurul unui concept care îi aparţine artistului plastic maramureşean dr. Ioan Marchiş, şi cuprinzând şase artişti români valoroşi: Cristian Opriş şi Claudiu Cândea (grafică), Simon Cantemir Hauşi (născut în Baia Mare) şi Marian Coman (pictură), Dan Istrate şi Viorel Simion Marton (din Ţara Lăpuşului, sculptură). Gruparea a avut prima ieşire în lume în data de 10 aprilie, la Ungureni (Ţara Lăpuşului, judeţul Maramureş), în cadrul unui eveniment la care a participat sonor interpretul lăpuşean Grigore Leşe. În curând, însă, grupul “Memorie Atavică” va depăşi graniţele ţării, fiind invitat să expună la Londra.

Dr. Ioan Marchiş

Ioan Marchiş, sculptor, grafician şi pictor, dar şi doctor în filosofie şi autor de cărţi (“Simbolica artelor non-verbale”, Editura Ethnologica, şi «Nodul dacic», reeditată de curând sub titlul  «Nodul sacru», Editura Şcoala Ardeleană), şi-a asumat rolul de critic al noii grupări, furnizând şi baza teoretică pe care funcţionează aceasta. Dacă oamenii de ştiinţă susţin că nu există memorie fără limbaj, ele fiind strâns legate una de cealaltă, Ioan Marchiş a mers mai departe, fiind de părere că memoria ancestrală există dinainte de limbajul articulat şi ţine de limbajul non-verbal. De aceea, arta plastică sapă mai adânc în fiinţa artistului decât scrisul, decât literatura, fiind mai strâns legată de esenţa umană, de subconştient. “Artistul plastic este un recuperator de memorie non-verbală. Nu există memorie fără limbaj. Cu atât mai mult, lumea pe care limbajul plastic o scoate la suprafaţă nu poate fi distilată în cuvinte. Ea este energia sufletului animal, a sevelor vegetale, a memoriei pietrei, a geometriei mineralului, a ordinii cosmice. În corpul imaginarului există organe specializate pentru percepţia atât a semnelor verbale cât şi a celor non-verbale. Să nu subestimăm forţa simbolurilor numai pentru că ele nu se pot verbaliza. Tot ce nu e strict verbal este profund emoţional, căci dincolo de explicaţia pe care o dă limba, există comprehensiunea, înţelegerea, şi aceasta înseamnă cunoaştere cu inima, vibraţie emoţională, iubire. Forţa limbajului non-verbal (pictura, sculptura, grafica, muzica, dansul etc.) asupra imaginarului este uriaşă, căci numai ele (semnele non-verbale) sunt încărcate cu emoţie şi trăire nelimitate”, spune dr. Ioan Marchiş. Acesta face o disticţie clară între “imaginar” şi “imaginal”, subliniind valoarea celui dintâi în detrimentul ultimului. Imaginarul este tot ceea ce vedem în faţa ochilor atunci când, spre exemplu, citim un roman, iar imaginalul este suma de imagini gata fabricate care ne sunt livrate, de pildă, prin intermediul ecranului TV. Imaginarul sporeşte creativitatea, în timp ce imaginalul o omoară.

În concluzie, “Memoria atavică este motorul oricărei imaginaţii artistice a oricărui demers creator. Imaginarul eliberează din acest depozit atavic  elemente autentice de inovaţie artistică izvorâte din energiile primare ale fiinţei.

Memoria atavică este memoria care stoarce energiile primitive şi primare din subconştientul nostru (Eul ascuns) şi transmite la suprafaţă uneori biologic, alteori imaginar  vibraţiile şi energiile regnurilor trecute prin evoluţie până la minerala energie cosmică de la începutul Lumii”, spune Ioan Marchiş.

Toţi cei şase artişti care formează grupul “Memorie atavică” au în opera lor elemente inovatoare legate de partea primitivă, primară a fiinţei umane. Ioan Marchiş cunoaşte bine lucrările fiecăruia dintre ei şi a dibuit esenţa acestora, uneori surprinzându-i chiar pe autori.

Iată câteva rânduri despre fiecare, spicuite din textele mai ample semnate de Ioan Marchiş:

Viorel Simion Marton – “Trupuri din coajă de cupru, descuamate, fragile, cu o moliciune de mătase, alunecă pe duşumea sau pe pereţi  cu o graţie şi o delicateţe rar întâlnită în sculptura modernă. Bun anatomist şi iubitor al figurativului, Viorel Simion Marton nu se blochează însă în descriere şi suprafaţă, ci experimentează forme şi construcţii ”   postmoderniste, desprinse din suprarealism, cu o forţă şi o vigoare rar întâlnite. 

Simon Cantemir Hauşi – “Pasta verde, brună sau neagră trece de pe fundal pe corpul personajului pentru că ea, pasta verde (materia primă), substanţă a luminii, a participat  prin atavismul ei originar şi la substanţierea vegetalului şi a omului, iar acum această pastă originară îşi ia dreptul să coboare în alcătuirea personajelor.

Lumina vine din interiorul personajului pictat fie el cal, obiect, arbore sau figurină umană. Lumina din cadru alunecă pe nesimţite prin grosul uleiului în substanţa personajului, unde străluceşte sideral sau se stinge într-o smoală fecundă. Umbrele urcă în personaje ca şi cum ar fi seve autentice şi s-au născut acolo, în intimitatea personajului.”

Claudiu Cândea -  “Practică un desen anatomic agresiv şi plin de surprize, portrete cu crengi şi coarne aproape înierbate de atavism şi energii cârcotaşe. Un superb nud se întoarce în spate pentru a-şi admira o desuetă coadă ca un pămătuf sau o pensulă. Aceste delicate nuduri cu o expresie barocă sau romantică sunt ameninţate de un univers atavic care frizează animalul şi vegetalul. De sub pielea personajelor e poate isca oricând o furtună de organe violente şi invizibile vibraţii imaginare. În timp ce îşi spală dinţii tacticos, un nud feminin îşi descoperă cu naturaleţe picioarele ecorşate, prezentate într-o radiografie sumară, ca şi când imaginarul n-ar fi decât artefactul unei transparenţe universale.”

Marian Coman – “Un adevărat pictor – reporter  care a asimilat tainele imortalizării momentului, organizarea picturii-document, atras de universul detaliului până la identificare. Coboară într-o lume a epidermei aproape celulară, descoperind universul realităţii crude, a ravagiilor pe care timpul şi “psihologia”  le aşază pe «forma» epidermei, pe suprafaţa obiectelor studiate.”

Cristian Opriş – “Fascinat de ultraparticular, de amprentă, de ultima graniţă a identitarului, Cristian Opriş organizează forme de o surprinzătoare originalitate. Un set de amprente digitale devin plante într-un ierbar, ca şi cum energia atavicului ar fi coborât din om în plantă prin şi graţie imaginarului. Liniile palmei, o fotografie de buletin (semne particulare) devin adevărate obsesii ale temelor sale plastice.”

Dan Istrate – “Omul care şi-a căutat destinul plastic la izvoarele minerale antice ale marmurei de Carrara. Artist de rădăcină brâncuşiană, dar şi de factură ideatică tibetană, a sesizat de la început destinul oricărei deveniri, aceea a luptei şi împăcării contrariilor.

Filosofia formelor lui e una modernă, dar abordarea tehnică frizează postmodernismul. O barcă de hârtie ruptă în două transformă cerul în apă şi apa în aer, căci forma se răstoarnă simetric de la jumătate, sugerând opoziţia şi unitatea contrariilor, dar şi trecerea lor una în alta. ”