De Paştile acestea nimeni nu are voie să învie

FOTO: Lucian Petru GOJA

Ferecată în groapa comună

mormânt de beton cenuşiu şi termopan

visez la livezi proaspete de portocali şi grădini suspendate

la oceane turcoaz şi plaje cu nisipuri albe în care

ici colo sclipesc perle pierdute de traficanţi cu pielea măslinie

la străzi întortocheate cu case mărunte din care

ies pe la ferestre arome exotice şi ţipete vesele de copii

visez că mă plimb sub un soare torid

cu gândul la tine.

Oare şi după moarte oamenii se sufocă de dor?

Oare şi după ce mor regretă vorbele

care li s-au oprit sub mărul lui Adam

ca nişte pietre colţuroase ce aşteaptă să fie şlefuite?

Oare şi oamenii care poartă pe pleoape

bulgări de pământ îngheţat visează să se întoarcă cândva

la capătul opus al drumului?

Ca vechi şi umil locatar al gropii comune

pot spune pe propria răspundere sub semnătură

că da.

În mormântul meu din beton cenuşiu şi termopan

în care toate cămăruţele sunt identice

ca piesele din plastic ale unui joc pentru copii

se aud când şi când zgomote bizare.

Un bâzâit prelung ar putea aduce cu un aspirator.

Nişte lovituri sacadate te-ar duce cu gândul

la bătaia unei mingi de football.

Ţipetele pe diferite game când mai groase când mai acute

sugerează o ceartă.

Scârţâitul sacadat al arcurilor e semn de iubire.

Moartea decurge normal aici în mormântul nostru comun

zi de zi ceas după ceas

ne sufocăm de dor înghiţim bolovanii vorbelor în sec

şi visăm de câteva ori pe zi să luăm viaţa

de la capăt.

Totul e ca mai înainte nimic nu s-a schimbat

doar poliţiştii stau la uşă să se asigure că nu înviem

de Paştile acestea nimeni nu are voie să învie

putem doar să ne iubim tandru între noi

făcând cât mai puţin zgomot.

Şşşşşşşt.