-Nu vreau
singur, ţine-mă!
-Te ţin,
fii liniştit. Dă din pedale.
Băiatul
are o figură concentrată. Pedalează, dar nu reuşeşte să ţină
ghidonul drept. Tatăl îşi desprinde uşor mâinile.
-Aaaah, ai
zis că mă ţii! M-ai minţit.
-Te-am
prins înainte să cazi. N-ai păţit nimic.
-M-ai
minţit. Ai zis că nu e voie să minţim.
Foto: Diana Topan |
-Trebuie
să înveţi să mergi singur. Nu voi putea să te ajut toată viaţa.
Mersul pe bicicletă e ca zborul. Ştii că pasărea mamă, atunci
când puiul ei a crescut suficient, îi dă acestuia un brânci, să
cadă din cuib. Atunci puiul îşi deschide aripile şi încearcă să
zboare. Chiar dacă se juleşte puţin la un picior, nu e ceva grav
şi data viitoare va şti să zboare mai bine. Doar aşa va reuşi
să ajungă în ţările calde. Pentru că dacă ar rămâne aici ar
îngheţa şi ar muri. Hai, mai încearcă o dată.
Băiatul
pune un picior pe pedală şi pe celălalt îl trece peste bicicletă.
Se aşază pe scaun, în timp ce tatăl lui ţine bicicleta.
-Ce se
întâmplă când murim, tati?
-Intrăm
într-un un fel de somn din care nu ne mai trezim. Nu simţim nimic,
dar cei care ne iubesc devin foarte trişti.
-De ce?
-Pentru că
ştiu că n-o să ne mai vadă niciodată.
Băiatul
pedalează. Ţine ghidonul nesigur.
-Şi eu,
dacă n-o să învăţ să merg cu bicicleta, o să mor?
-Nu, dar
dacă înveţi o să putem să mergem amândoi în parcul de
distracţii. Doar noi doi.
Băiatul a
obosit. Face o pauză. Gâfâie.
-Bunicul a
murit pentru că nu a ştiut să se dea cu bicicleta?
-Nu, a
murit pentru că era bătrân.
-Ce
înseamnă să fii bătrân?, întreabă copilul, dându-şi şapca
cu cozoroc pe spate.
-Înseamnă
că ai trăit mult şi că ştii o grămadă de lucruri.
Băiatul
se încruntă.
-Tu eşti
bătrân?
-Nu, râde
tatăl. Eu şi mama ta vom trăi mulţi ani de acum înainte.
-Dar ştii
atât de multe!
-Pentru că
sunt deştept, zice bărbatul zâmbind şmechereşte. Şi tu mă
moşteneşti. Hai, mai încercăm o dată?
Copilul
se suie iar pe bicicletă.
-Cum adică
te moştenesc?
-Adică
semeni cu mine.
-Şi
atunci de ce nu ştiu să mă dau cu bicicleta?, întreabă băiatul,
în timp ce ia avânt.
-Asta
trebuie să înveţi singur. Unele lucruri nu se moştenesc.
-Păcat,
spune copilul, fără să observe că tatăl lui şi-a desprins
mâinile de bicicletă.
-Ăsta nu
e neapărat un lucru rău. Măcar nu fumezi ca un turc, ridică vocea
tatăl, urmărind cum băiatul reuşeşte să ţină bicicleta
dreaptă. Bărbatul aleargă după bicicletă. Pune frână! Pune
frână, cum te-am învăţat!
Ajunge
din urmă bicicleta şi reuşeşte să o oprească.
-A fost
bine, tati?
-A fost
perfect. Eşti un biciclist bun.
-Da, şi
măcar nici nu sforăi, ca tine, să o supăr pe mama, zice băiatul,
reluând şirul discuţiei.
-Mama ne
iubeşte pe amândoi, nu vrem să o supărăm.
-Crezi că
dacă aş da din picioare repede, repede, aş putea să zbor?
-Nu, dar
o să ajungi mai repede la toneta de îngheţată.
-De
ciocolată vreau.
-OK, eu
zic că meriţi un premiu.
-Tati,
ştii ceva?
-Hm.
-Când o
să învăţ mai bine să merg cu bicicleta, nu vreau să mergem în
parcul de distracţii. Mai bine să mergem pe plajă.
-Serios?
-Da, vreau
să fac din nisip o bicicletă cu aripi. Mă ajuţi?
-Sigur că
da. Dar unde vrei să zbori?
-În
ţările calde.
Niciun comentariu: