Valsul

Obişnuia să se dea cu rolele prin sălile de la parter, cele unde erau expuse lucrările impresioniştilor. Prefera primele ore ale dimineţii sau cele de după încheierea programului cu publicul, ca lumea să nu se oprească, să-şi pună palma peste gură şi să exclame: „Ai văzut-o?! Se dă cu rolele prin muzeu. Vai, ce-o să se aleagă de lumea asta?”

Foto: Diana Topan

Era prietenă cu domnul Roland, portarul. Un bărbat mult mai în vârstă decât ea, dar de treabă. Spunea că fusese un vrăjitor al culorilor, un pictor cunoscut, dar o artroză care îi afectase degetele îl împiedicase să mai picteze, aşa că se angajase portar la muzeul de artă. Nu îşi încordase nici măcar un muşchi al feţei când o văzuse prima oară cu rolele ei argintii, urcând cele câteva trepte de la intrare. Lola ceruse un bilet, îl plătise şi intrase în muzeu ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit.

Mai nou, o lăsa să intre fără bilet. Ce e drept, Lola venea la muzeu cel puţin o dată pe săptămână. Spunea că totul o inspiră aici: culorile, formele, atmosfera, oamenii. Când trecea cu rolele de-a lungul sălilor, privind picturile pe care le ştia în cele mai mici detalii, culorile lor i se îmbibau în ochi, iar mai târziu, odată ajunsă la atelier, le transpunea în decoruri pentru torturi. Lucra împreună cu o prietenă, Nona, şi făceau cele mai minunate torturi din oraş. Nona pregătea blaturile şi cremele, învelea torturile în marţipan, iar Lola le transforma în poveşti de zahăr. Decorurile ei erau întotdeauna surprinzătoare, pline de culoare, cu păpuşi care păreau că în secunda următoare vor prinde viaţă şi vor începe să se plimbe prin bucătărie, printre oale şi linguri.

Multe dintre păpuşile din zahăr au ajuns la domnul Roland. Era un mare gurmand, iar Lola nu ştia cum altfel să îl răsplătească pentru bunăvoinţa lui. Aşa că, în loc de bilet, îi strecura în buzunarul hainei câte o figurină în culori pastelate şi cu privirea vie. Domnul Roland se bucura întotdeauna şi o asigura că aici, la muzeu, păpuşile din zahăr sunt în siguranţă şi au parte de cele mai bune condiţii.

Într-o seară, după ce programul cu publicul se încheiase, Lola a ajuns la muzeu. Era frântă de oboseală, după ce în ultimele două săptămâni lucrase zi şi noapte pentru o comandă: se sărbătoreau zilele oraşului şi primăria avea nevoie de un tort uriaş, reprezentativ pentru urbe. Lola l-a văzut pe Roland în boxa lui, l-a salutat şi a trecut mai departe, îndreptându-şi rolele spre sala impresioniştilor. S-a aşezat sub tocul uşii, a închis o clipă ochii, iar apoi s-a trezit într-un basm. Pe întreaga suprafaţă a sălii, pe parchetul frumos lăcuit, se aflau zeci, poate sute de figurine din zahăr, care se mişcau natural, ca nişte oameni adevăraţi. Erau acolo domnişoare în rochii rozalii şi verde-fistic, prinţese cu diademe pe creştet, domni cu joben şi soldaţi în uniforme albastre, doamne în vârstă, care stăteau pe margine şi bârfeau, baroni cu pahare de whiskey în mână, ba chiar şi o regină şi un rege, cocoţaţi pe jilţuri din catifea roşie, mititele. Şi atunci, de nu se ştie unde, s-a auzit un vals, şi păpuşile din zahăr s-au grupat două câte două şi au început să danseze cu eleganţă. Culorile pastelate ale rochiţelor se amestecau cu cele din tablouri, şi muzica se auzea tot mai clar, şi totul era o feerie.

Lola a simţit două palme uşoare peste faţă şi a deschis ochii. În faţa ei stătea domnul Roland, care pe creştet avea un fes cu steluţe. Buzele îi erau murdare de frişcă.

-Lola, trezeşte-te!

-Ce se întâmplă? Figurinele mele...

-Şşşşş!, a spus domnul Roland, zâmbind. Ai visat.

-Dar puteam să jur că era adevărat!

-Ei, Lola, fii serioasă. Ai mai văzut tu figurine din zahăr să danseze? Trebuie să te întorci acasă, e târziu.

Roland a condus-o pe Lola până la ieşirea din muzeu. Ea şi-a luat elan şi a înaintat în noapte, apoi a desenat o curbă şi s-a întors să îi facă cu mâna. În clipa aceea a văzut ieşind din buzunarul pantalonilor domnului Roland capul reginei din zahăr, şi i se păru că o aude şoptind: „La revedere, Lola! Să mai vii pe la noi!”. Iar domnul Roland i-a făcut cu ochiul.