Doctorul sufletului - Fabrica de fericire

luni, 9 aprilie 2018

Doctorul sufletului


Constat că, pe măsură ce îmbătrânim, sufletul ni se usucă încet, se stafideşte, se chirceşte, şi găsim tot mai puţină putere de a iubi. E ca şi cum, cu fiecare dezamăgire, cu fiecare şut încasat, cu fiecare iubire ratată ni s-ar aşterne pe suflet câte o bătătură, o zonă îngroşată şi insensibilă. Trăind, devenim mai cinici, mai pregătiţi să înfruntăm răul din jurul nostru, cu armura oţelită în faţa suferinţei. 
Foto: Lucian Petru Goja
E uimitor cum natura, însă, îşi păstrează această energie debordantă, care explodează în fiecare primăvară, când parcă auzi plesnind mugurii plini de sevă. Natura are un drum al ei, ciclic, de la care nu se abate, în ciuda obstacolelor pe care i le aşezăm în cale noi, oamenii. Am numărat până acum primăveri multişoare, şi totuşi, în fiecare martie-aprilie nu încetez să mă minunez. Iar viaţa aceasta care musteşte în aer, în ape, în pământ, în crengi şi în fiecare fiinţă din jur mă copleşeşte, mă contaminează şi mă face să îmi doresc ceva, nu ştiu nici eu exact ce.
Cert e doar sentimentul acela de suflet care stă să plesnească de preaplin, de fericire inexplicabilă, de dragoste pentru toţi şi toate. E ca şi cum, dintr-o dată, prin vene mi-ar curge seva plantelor, ca şi cum, dacă aş sta cu mâinile întinse spre soare, degetele mi-ar înmuguri şi apoi s-ar transforma în flori roze, cu petale tremurătoare. Ca şi cum, dacă aş sta cu picioarele bine înfipte în lutul reavăn, aş putea capta energia pământului şi aş putea-o transforma într-un zâmbet total, radiant. Ca şi cum, dacă m-aş uita îndeajuns de mult înspre cer şi m-aş ridica puţin pe vârfuri, păsările turcoaz agăţate la urechile mele şi-ar putea lua zborul, acompaniate de cântecele venite din văzduh. Sunt bucuroasă şi vreau să-mi strig bucuria, ca atunci când eram îndrăgostită. Cinismul meu se dizolvă încet şi parcă mă simt vulnerabilă şi parcă mă bucur că primăvara mi-a înmuiat bătăturile sufletului.

Narcisele galbene de pe morminte şi-au deschis cupele, ca într-o sărbătoare a morţilor. Prin ele, viaţa şi moartea se unesc, ca şi cum cei de dincolo ne-ar face semne prietenoase: „Hei, suntem aici, nu ne uitaţi, nu ne uitaţi!”. Şi atunci mă gândesc că, după ce voi muri, mă voi transforma în sevă de muguri şi de flori şi de frunze. În miros de pământ umed şi de muşchi moale, verde. Şi nu îmi mai e teamă de nimic.


Foto: Lucian Petru Goja

Foto: Lucian Petru Goja

Foto: Lucian Petru Goja







Niciun comentariu:

@diana.topan